14 august 2008

Prostia astăzi. Eseu aproape introductiv

Orice ar putea crede o persoană neavizată, a fi neghiob nu e deloc uşor. Aceasta, cel puţin în ziua de azi, deşi avem motive să bănuim că respectiva situaţie posedă origini ancestrale. Prostia, ne simţim obligaţi să precizăm încă de la început, nu trebuie să reprezinte un simplu meteorit căzând ca un fulger pe cerul interior al omului, topit dureros într-o clipită de straturile dense ale raţiunii. Prostia, aşadar, trebuie să aibă toate drepturile de a deveni Steaua Nordului însăşi, robust punct de ancorare pentru axa existenţială a individului.

Cu toţii deţinem intrinsec vocaţia stupidităţii – nu trebuie să ne îndoim nici o clipă de asta. Din păcate însă, nu oricine accede integral în această dimensiune, şi, în vederea concretizării unui atare deziderat suprem (cel mai suprem ;) , de fapt), e nevoie de mult efort şi de jertfe considerabile. O primă dovadă în acest sens apare dacă ne aplecăm chiar asupra definiţei termenului, pe care l-am putea fixa ca fiind opunerea constantă legilor naturii umane – universului întreg, prin extindere –, legi ce caută perpetuu să aşeze creatura bipedă pe drumul ce duce spre inteligenţă şi, în ultimă instanţă, înţelepciune, ba chiar îndumnezeire.

Subiectul rândurilor de faţă, subliniem apăsat, nu este ceva ce ni se oferă gratuit, ci o realizare, pentru atingerea căreia se conjugă energii titanice veritabile. Dacă, în lumina celor reliefate în finalul paragrafului anterior, menirea noastră iniţială este „devenirea întru Fiinţă”, cum spune Noica (care şi-a concretizat, socotim, potenţialităţile de nerozie într-o măsură prea mică, chit că de luat în seamă), atunci, şi cu atât mai mult, devenirea întru prostie echivalează cu împlinirea absolută. Dar pentru aşa ceva se cer fapte pe măsură, ca de pildă renunţarea la absurdităţi de genul „bine”, „adevăr”, „onoare” sau „frumos”. De exemplu, ucenicul într-ale prostiei trebuie să înveţe să folosească, să zicem, o potecă, în orice fel, fară nici cea mai mică urmă de şovăire şi oricât de estetică ar fi cea dintâi.

Încotro prostia astăzi? Ne permitem a afirma cu hotărâre că există suficiente motive de optimism. Într-adevăr, formele contemporane ale stupidităţii par a tinde spre infinit. Prostia în trafic, pe stadion, pe trotuar, în parc, la ţară ori la oraş, pentru şi dacă se poate în jurul celor doi mici oferiţi cică pe gratis de un cutare candidat local, prostia năvalei oarbe şi lacome la Carrefour în ziua deschiderii pentru reduceri, dar şi prostia de a preda elevilor comentarii de învăţat, fără pic de logică, pe de rost, sau inepţiile cu frac academic, toate, toate oferă tot atâtea prilejuri de a nădăjdui la propăşirea ineluctabilă a tipologiei omului nătâng. Nu doar atât. Prostia de a fi ales al ţării şi a te prezenta în Parlament doar ca să-ţi votezi o mărire de salariu sau aceea de a împrăştia gunoaie cât mai multe în locurile verzi de la munte arată fără tăgadă că, iată, nasc şi în România oameni, vorba cronicarului, persoane gata să îşi ucidă fără a sta pe gânduri conştiinţa şi bunul-simţ, măreţi eroi, magnifici aleşi, urmaşi de seamă ai lui Traian şi ai lui Decebal.

Neruşinarea crasă, egocentrismul trufaş sau pura invidie sunt numai câteva trăsături ale arhetipului uman al prostiei. Aparent simultane cu ea, respectivele i se subordonează în mod net, aşa cum o relevă definiţia de mai sus. Bineînţeles, stupiditatea este exponenţial mai puternică însoţită de astfel de caracteristici. De aici, şi cele două mari clase de neghiobie – cea simplă, „slabă”, şi aceea plenară, „tare”, nesimţită. Atenţie însă! Copiii trebuie învăţaţi încă de mici că printre cei autentici se infiltrează uneori şi unii care doar fac pe proştii. Pot fi recunoscuţi după crucile pe care şi le fac uneori pe ascuns şi după privire, ce trădează, într-un mod pe cât de discret, pe atât de intens, o disperare vecină cu moartea.

Şi să nu uităm: prostia doare. Cu atât mai mult, aşadar, se cuvine ca oamenii obişnuiţi să-i cinstească plenar pe semenii ce îndură cu stoicism o atare suferinţă şi să nu uite de idealul ultim. Cu străduinţă sinceră, cu dăruire şi cu puţin sprijin din partea celor ce au ajuns deja acolo, noi toţi vom putea deveni, într-o zi, adevăraţi proşti cu diplomă.

2 comentarii:

anca spunea...

buna! vad aici, mai in josul paginii ca trebuie sa imi aprobi comentariul.sa-nteleg ca trebuie sa fie numai de bine!:)
sincer,studiul formelor de manifestare si al consecintelor generate pe plan social de prostie ar necesita ani considerabili de munca dintre care mai multi pentru redactare decat pentru studiu tinand cont de faptul ca totul este evident. probabil ceea ce ai incercat sa realizezi prin compozitie este singura forma de protest, unul inofensiv dealtfel pentru majoritatea adresantilor, deoarece acesia nu isi prea pierd timpul cu "lectura".
in afara de resemnare si de ignoranta impuse, nu cred ca sunt multe sanse de evitare. anyway, astazi nu sunt prea profunda!:)continua ceea ce ai inceput!
nu stiu daca ai citit " romanul adolescentului miop". eu am facut/o acum doi ani si mi/a parut rau ca nu l/am citi mai demult.conteaza foarte mult sa fii motivat in tot ceea ce faci si sa nu uiti unde trebuie sa ajungi. eu am unele regrete si din pacate nu pot da timpul inapoi. sunt trenuri care apar doar o singura data in viata si merg intr/un anumit loc. e crunt sa iti vezi colegi care au ajuns acolo unde puteai ajunge si tu daca nu capitulai inainte de a vedea cu ce trebuie sa te confrunti concret.
hai ca tind spre stilul "emo"!:)

Andrei spunea...

:) perfect de acord cu observatiile tale, foarte judicioase, de altfel.
in ceea ce priveste regretele unor lucruri din trecut, nu stiu daca trebuie sa fii asa pesimista: data viitoare vei sti decizia corecta, nu ?