23 mai 2008

#33 (etic vs estetic - evrika!; schiţă de raţionament)

Eticul versus esteticul reloaded. Am arătat, aşadar, că i) cel dintâi este în mod inexorabil, într-un fel sau altul, implicit celui de-al doilea (şi invers, de fapt). Dar ii) morala, prin ea însăşi, cere automaximalizarea, adică urmarea şi împlinirea ei în gradul cel mai ridicat. Prin urmare, iii) opera de artă veritabilă este cea în care fondul etic are configuraţia cea mai consistentă posibil. Deci religia. (Ceea nu înseamnă, totuşi, că tipul de artă/estetic desemnat aici e cel al artei cu tendinţă. Motiv - aceasta încalcă alt dat fundamental al fiinţei umane, respectiv principiul libertăţii decizionale.)

14 mai 2008

#31 (eticul, esteticul şi nenea Wittgenstein)

Problema eticului în artă. M-am gândit şi m-am tot răs-gândit. Orice s-ar spune, Wittgenstein avea dreptate. Nu există estetic fără etic.
Demonstraţie. Dacă arta e total impermeabilă la domeniul moralei, înseamnă că, prin reducere la absurd, un text (tablou, statuie, compoziţie simfonică etc.) ce conţine până la suprasaturare elemente imorale – descrierea în amănunţime a unei oarecare atrocităţi sau amplasarea de fecale pe o icoană a Sfintei Fecioare, de exemplu, aşa cum s-a întâmplat relativ recent la nu ştiu ce „happening” de la Berlin –, fără nici un semn al vreunei păreri critice a autorului în raport cu ea, are tot dreptul să fie socotit artistic. Pot scrie o carte descriind pentru ele însele toate crimele posibile şi imposibile, toate scârbele, toate mizeriile şi să am pretenţia că este artă. Or, o minte cât de cât sănătoasă va constata, dincolo de stilul şi tropii mei savanţi, că respectiva „creaţie” nu reprezintă altceva decât o mare inepţie şi că regele este cât se poate de gol.
E ca şi cum aş spune că ofiţerii germani care ucideau evrei în lagăr din pură plăcere făceau un lucru bun. De ce ? Păi exerciţiul de a trage la ţintă – tirul este sport olimpic, nu ? – presupune efortul fizic şi psihic de a-ţi coordona cu mare acurateţe mişcările, dezvoltă simţurile perceptive, te face mai disciplinat şi câte altele. Pesemne. Însă, afirmând aceasta, omit contextul desfăşurării acestui „sport”, ignorând felul în care el se desfăşoară. Pierd pe drum, adică, o componentă esenţială a întregului raţionament, şi anume că spre a atinge pretinsa finalitate autoeducativă ofiţerul respectiv ucide oameni. Paralogismul este cât se poate de clar.
Aşa şi cu evacuarea eticului din artă. Se scoate ilegitim din context o componentă esenţială a acesteia. Atenţie, însă: a nu se confunda acest aspect cu perechea de concepte antitetice „artă pentru artă” vs „artă cu tendinţă”. Echivalarea eticului cu esteticul nu înseamnă validarea celei din urmă sintagme. Dar aceasta e deja altă discuţie.