25 august 2009

#68 (care)

care când a-m citit aseară asta care am râs cu, lacrimi care deşi eream ca-m indispus. care şi când dai drumul la televizor vez-i de cât crime omoruri parlamentari şi mai intră şi boi ăia pe teren care sper săi suspende dragstic. care azi toată ziua numai aşa am făcut, care eu zic eu râd care na o viaţă avem nu, care ar fii şi păcat altfel.

care umorul e penajul oamenilor inteligenţi care proşti nu râde. adică râde da nu l-a umor ci la băşcăliii, care înseamnă că nai nimic sfânt, care nu e frumos.

care mulţumesc încă odată autorului. care, e foarte amuzant.

pe. se. (da' nu pley steişăn): care s-ă zică cineva că nu e divers cu de toate bllogul meu! .

24 august 2009

#67 (D.P. in viziunea lui A.P. Observaţii de A.B.)

Nu era greu de ghicit că activitatea, să o numesc „extrateatrală“, a lui Dan Puric îi va atrage o grămadă de contestatari. Nu m-aş fi aşteptat însă la reacţiile lui Andrei Pleşu cu privire la el, reacţii expuse în două articole din „Adevărul“, anume, cronologic, aici şi aici. Redau în continuare nişte observaţii pe care le-am facut în subsolul articolelor respective, pe câteva siteuri care le-au preluat:

«Mi-a plăcut foarte mult „Despre îngeri”, şi indiscutabil eruditul autor al cărţii mi se pare un om cu bun-simţ, însa ce spune el acum despre Dan Puric îl transformă într-un simplu chibiţ.

A.P. zice undeva în interviu: "Părerea mea sinceră este că el [Dan Puric] nu este pregătit pentru acest rol [de „guru”, potrivit lui A.P.], din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului. Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti."

Deşi pomeneşte de logică, argumentele lui Pleşu sunt de fapt împotriva acesteia şi a rigorii:

1.a) Dintr-o pretinsă mică „pompă profetică”, adică, vezi Doamne, mimată, A.P. deduce nefondat o chipurile mare ipocrizie a lui Dan Puric, anume ca s-ar simţi ‘indecent' în 'rolul' său, pe care l-ar 'juca' din, să zicem, grandomanie. Dintr-un indiciu subtil, 'mic', A.P. are impresia că extrage o trăsătură major-negativă (prin indecenţa sa) a lui Puric. Însă face din ţânţar, armăsar, după mine.

b) Apoi, tot aici, cele două caracteristici pe care A.P. pretinde ca le-a identificat la Dan Puric sunt emise subiectiv şi nefondat, mai ales în condiţiile în care A. P. însuşi admite că nu cunoaşte decât parţial ce face şi cine este Dan Puric: „Domnul Puric recurge frecvent, atât cât l-am urmărit [s.m., Andrei Baciu], la nume, probleme şi concepte despre care nu are decât o informaţie de dicţionar, sau din auzite.” Dacă nu l-a urmărit decât „atât”, adică insuficient, de unde ştie dl A. P. ce cultură are sau nu are D. P. ? De ce emite astfel de (false) judecăţi de valoare necruţătoare în condiţiile în care din chiar spusele lui (pline de fair-play în acest caz, indubitabil) un om lucid deduce că de fapt A.P. nu posedă toate datele problemei ?

2. Premisa de la argumentul doi (trebuie să ai cultură pentru a fi „guru” – termen echivalent cu „lider spiritual”, conotat însă depreciativ de Pleşu când i-l asociază lui Dan Puric, şmecherie semantică conştientă sau nu, însă semnificativă) este falsă: unii dintre apostoli erau analfabeţi, şi totuşi au devenit „pescari de oameni”. Viaţa nu este o bibliografie, cum ajung sa creadă mulţi oameni citiţi, ci mult mai mult decât atât. Nu litera e de fapt cea care înalţă, ci spiritul în care ea e înţeleasă.

3. A nu respecta regulile citării („Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti”, A.P.) e o eroare de discurs, într-adevăr. Dar, oare, chiar poţi să spui cu mâna pe inimă că Puric e un răstălmacitor notoriu ? Chiar aş fi curios ca Pleşu să indice exact erorile de citare facute de D.P. Aş crede că da, D.P. a fost inexact cu un citat sau altul, dar de la asta pana la a generaliza cum face discipolul lui Noica e cale lungă. Cineva capabil să sesizeze articularea internă a unei argumentări nu poate decât să constate cum A. P. îşi contrazice propriile principii implicite.

4. A.P. il acuză pe Dan Puric de lipsa smereniei. Da, D.P. vorbeşte ca un om foarte sigur pe el. Dar are acest drept. Hristos ne-a învăţat să avem curaj, ca doar suntem fiii Lui. Păcătoşi, da, dar ai Lui. Oare de ce ţi-ar fi frică daca eşti conştient de acest adevăr şi îl traieşti realmente? De aici siguranţa de sine a lui D.P., care e de fapt nu îngâmfare, ci „îndrăznire”, în accepţiunea evanghelică a termenului.

„Lipsă de smerenie”, zice A.P., care l-a urmarit doar „atât” pe D.P. Înseamnă că în acel „atât” jenant al lui Andrei Pleşu nu au intrat aprecierile negative pe care D.P. le face asupra propriei persoane, referindu-se la păcătoşenia sa. Nu a vazut dl Pleşu nici autoironiile la care D.P. se supune constant prin identificarea sa cu un simplu... „puric”. Dar, deh, A.P. îl acuză totuşi de „lipsă de smerenie”.

5. Ca atare, ce i se poate reproşa lui A.P – dincolo de faptul că nu simte Adevărul pe care îl mărturiseşte Puric (păstrând proporţiile, evident, avem aici chiar întâlnirea dintre raţiunea/filosofia cu pretenţii atotdominatoare şi credinţă/har, adică dintre Pilat şi Hristos: „Eu sunt Adevărul”, zice Al Doilea. „Ce este adevărul?”, răspunde cel dintâi) –, este, culmea!, tocmai autocontrazicerea, nerespectarea unei banale logici pe care însuşi o clamează: pe scurt, emite judecăţi absolute despre cineva/ceva pe care nu îl cunoaşte cu adevărat.

6. „Am scris ceva la un moment dat despre el, fără să-l numesc, şi mi s-a spus că sunt invidios. Eu îl admir pe Dan Puric ca actor. E un artist de top. Din păcate, se întâmplă şi cu el ce se întâmplă cu mulţi alţii. Ca să fiu pedant, aş spune că avem de a face cu o problemă de logică a autorităţii. Există un câmp de competenţă pentru fiecare, şi cine iese din acest câmp îşi pierde şi competenţa şi autoritatea.” – reiau argumentul cuiva de pe siteul adevarul.ro : dacă Pleşu vorbeşte de câmpuri de autoritate, atunci el cum de a scris „Despre îngeri” fără licenţă în teologie/angelologie? Nu că aş fi de acord cu ipoteza în sine, dar e simplu de văzut de aici încă o dată cum se contrazice Pleşu, judecând cu unităţi de măsură diferite.

A. P., deşi încearcă în cazul de faţă să nu fie pedant (aşa cum rezultă din „Ca să fiu pedant, aş spune că avem de a face cu o problemă de logică a autorităţii” – deci aici e pedant, pt că e nevoit sa folosească o sintagmă mai pretenţioasă, dar, rezultă indirect, în rest nu), tocmai asta se dovedeşte a fi. Este exagerat de minuţios în lucruri neînsemnate (adica se cramponează de erori formale ale lui D.P. – eu, A. B., nu ştiu care sunt ele, însă îmi dau seama de posibilitatea lor firească, D.P. e şi el doar un om), dar nici măcar în acest fel de a aborda lucrurile nu este consecvent, pentru ca încalcă tocmai regulile de minimă rigoare şi bun-simţ pe care le-am indicat adineaori. Nu e normal să concepi judecăţi definitive despre un lucru decât dacă îl cunoşti 100% (şi să-l cunosti 99,9%, de fapt, e insuficient pentru asta, nu?), iar a păstra cu discernământ proporţiile reprezintă un lucru nu altfel decât firesc.

Andrei Pleşu nu reuşeşte (mă încăpăţânez să folosesc acest verb în locul lui „nu vrea”) să vadă pădurea din cauza copacilor, în cazul de faţă. Păcat... »

20 august 2009

#66 (Petre Ţuţea, Europa, evoluţionismul)

Nu ştiu de ce, nu-mi ies din cap zilele astea două spuse de-ale lui Petre Ţuţea. Uno: dacă nu ar fi fost creştinismul, europenii ar fi locuit şi acum în peşteri. Secundo, evoluţioniştii, ridicoli prin minciunile pe care le îndrugă. Aceasta, deoarece singurul Adevăr este cel revelat, adică Dumnezeu. Restul, părelnicii.

Legat de evoluţionism, un articol revelator scris de o autoritate precum ieromonahul Serafim Rose.
Legat de evoluţionism, de superstiţiile pseudoştiinţei şi de ce ziceam mai demult, un documentar ce prezintă argumentat posibilitatea unei vârste mici a Terrei, astfel în deplină concordanţă cu Potopul biblic şi cu crearea lumii în şase zile. Asta nu pentru că veritabila credinţă nu s-ar afla, bineînţeles, deasupra oricăror determinări raţionale, cum spune şi Ţuţea.

Peisaj cu un cal





(F11 pentru full screen.)

11 august 2009

1 august 2009

#65 (antihristul+micii conformişti=love)

„Antihristul nu e de găsit în marii nihilişti, ci în micii conformişti care Îl au pe Hristos numai pe buze. Nietzsche, numindu-se pe sine antihrist, dovedeşte prin aceasta enorma sa foame de Hristos...“

Fragment din Seraphim Rose, Nihilistul, Ed. Anastasia, 1997, p. 8, citat de Monahii [ortodocşi] John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sophia, 2008, pp. 157-158. Titlul cărţii celei de a doua pare la o primă vedere cumva terifiant şi încadrabil în tipul acela tabloidic de literatură gratuit-senzaţională. Nici vorbă însă! Lectura ei — cheie pentru a înţelege ce este lumea, realmente, astăzi: „Cititorilor români care vor parcurge această carte, noi, americanii, le mărturisim că, în ciuda bunăstării materiale a Americii şi a farmecului pe care îl degajă, nu suntem satisfăcuţi nicidecum de viaţa dedicată căutării plăcerilor. Noi am experimentat acest stil de viaţă şi ne-am prăbuşit într-o prăpastie adâncă, odată cu lumea din jurul şi din interiorul nostru. În căutările noastre pentru o viaţă plină de adevăr şi sens ne-am încrucişat drumul cu cel al identităţii spirituale româneşti, istorice şi vii. Am descoperit creştinismul ortodox nu doar ca religie a unui popor, ci ca deplinătate a Adevărului universal.“