22 septembrie 2011

19 septembrie 2011

#100 (iadul și originalitatea; în-credere; pedagogie)

Apare peste tot azi viziunea potrivit căreia, spre deosebire de insipidul rai, iadul este mult mai „interesant“. Da, pentru că această perspectivă, așa cum însuși adjectivul în cauză o arată, presupune o receptare mentală, sau, mai corect, exclusiv mentală. Dacă raiul nu este perceput altfel decât ca fiind plicticos, aceasta se explică pentru că el nu e doar pentru rațiune, ci pentru iubire. Iar lucrul acesta nu poate fi înțeles decât dinlăuntru. E ca o urcare pe munte. De pe poteca îngustă ce traversează chinuit un peisaj mai degrabă banal, nu ai cum să bănuiești priveliștea răvășitoare de sus.

De aici și explicația goanei nebune după originalitate și complexele produse de ea. Sufocat sufletește de idolul hipertrofiat al rațiunii și de (auto)minciuna în care se zbate, omul postmodern vede numai cu ochii empirici și inventariază nevrotic creațiile de dinaintea lui, căutând o nișă virgină pe care să și-o însușească ─ demers falimentar prin definiție, ce nu conduce decât înspre contorsiuni sterile.
Originalitatea este însă ─ lucru de bun-simț, pentru că eu sunt eu și tu ești tu ─ implicită existenței fiecăruia, doar că iese la suprafață doar odată cu o ființare autentică. Trebuie, spunea Horia Bernea, doar să te străduiești să spui adevărul, și originalitatea va veni de la sine. Aceasta, întrucât adevărul este consubstanțial iubirii (agape, nu eros), forma supremă de cunoaștere. Omul creează și percepe cu adevărat doar în starea de iubire.

Crucea ─ pedagogia supremă. 

A avea credință înseamnă a avea și în-credere.