Natura paradigmatică a basmelor (românești). Făt-Frumos nu e Făt-Frumos prin pre-determinare oarbă, după cum nici oamenii „obișnuiți” nu rămân doar la acest stadiu din vreun motiv similar. Și el, și ei au calități latente similare, doar că el devine Făt-Frumos prin alegerile pe care le face. Ce îl separă, de pildă, pe Harap-Alb de frații săi nu este vitejia, ci sufletul bun. De la mila arătată Sfintei Duminici, deghizate în cerșetoare, și nu de la altceva pleacă întregul lui parcurs inițiatic. Pare chiar că personajele adjuvante fac aproape totul pentru el – cu singura condiție a calității sale umane, care nu este autentică (și care nu capătă ființă, mai precis) decât prin decizia personală de a o pune în act, de a o asuma prin trăire, nu doar discursiv. (Sola fide – o foarte călduță opțiune.)
Da, într-adevăr, în basm nu se spune nimic despre vreo întâlnire a celorlalți doi frați cu cerșetoarea-surpriză, dar nu pentru că aceasta nu ar fi avut loc, ci pentru că, din păcate pentru ei, nu e nimic de spus în această privință.
Îți poți da seama, cred, de starea unei societăți din felul în care își concepe eroii. Societatea occidentală nu mai are decât caricaturi ale eroului adevărat, iar acest lucru se vede foarte bine în cinematografie, corespondent, trist prin concretizarea sa, al basmelor de odinioară. Egoiști și aroganți la o scrutare limpede, eroii săi luptă pentru „binele omenirii” nu pentru omenirea în sine, ci pentru ei înșiși, pentru că dincolo de ei nu se află, în ultimă instanță, decât sofismul ideologic și/sau, mai precis, nimicul. Îmi vin în minte Shakespeare in Love și desenul animat Beowulf, cu pretinși eroi, în fapt triste reprezentări-avorton, ce – lucrul cel mai grav dintre toate – par a descrie și explica această categorie existențială fundamentală, dar, de fapt, o schilodesc interesat, prin uzurpare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu