Fotografia alb-negru, se știe, esențializează, elimină culorile din fața obiectivului și reduce lumea la linii, suprafețe, texturi, forme și nuanțe de gri ― dar și la străluminări ale acelui altceva de dincolo de vălul maya al aparențelor. Poate că aceasta mă fascinează, fie și la nivel subconștient, la acest tip de exprimare vizuală, anume capacitatea de a revela, în chip anamnetic, ideea, arhetipul, adică o parte din instrumentarul Arhitectului divin. Mai mult decât orice, mă farmecă darul său de a mărturisi Lumina și felul în care aceasta se răsfrânge în lume.
Acesta este, socotesc, și motivul pentru care atât de poeticul paradox al fotografiei alb-negru reprezintă, în aceeași măsură, un detoxifiant foarte necesar. Căci, într-adevăr, fotografia alb-negru e cât se poate de reală, nefiind însă conformă cu imediatul perceptibil, pe care, deși pare a-l trăda, îl explică de fapt; e autentică, fără a fi, la o primă parcurgere, adevărată; în fine, pare a fi incoloră, dacă nu de-a dreptul lividă emoțional, dar are potențialul de a deștepta izvoare de curcubee sufletești pe care nu le bănuiai a adăsta în tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu