21 septembrie 2014

Viața și întâmplările din jurul podului de la Blejoi



Spune înțeleptul că, la o primă privire, anume aceea a cuiva încâlcit cu totul în mreaja feroce a aparențelor, a lumii de carne și de țărână, o piatră este doar o piatră. Apoi, pentru omul care începe să se trezească și să simtă că, dincolo de ceea ce văd ochii trupești, se află și Altceva, o piatră nu mai este o piatră. În fine, când cel ce înainte era doar un neinițiat ajunge  să respire aerul dulce al rosturilor supravizibile ce ne cheamă, de fapt, pe toți, o piatră se transformă din nou într-o piatră – tocmai pentru că, din acest punct al vieții, a ajuns să-i înțeleagă adevărata sa menire.
E drept acum, un pod nu este o piatră și, în ceea ce îl privește pe subsemnatul, nu știe nici el foarte exact dacă și cât de departe se va fi aflând pe vreo cale a devenirii. Numai că, până la urmă, picioarele, măcar, ale podului de cale ferată din Blejoi, pe care astăzi rar se mai târâie vreun tren rătăcit, sunt tot din piatră. Și, în al doilea rând, deși trec pe lângă el, pe podul paralel, de mașini, de o viață, abia de curând am început să îmi dau seama că, ați ghicit, acesta și împrejurimile sale nu sunt doar ceea ce par din viteză.
Într-adevăr, dacă, fără vreun obiectiv precis, te plimbi pe el încoace și-ncolo ori dacă te învârți în jurul lui, pe un mal sau celălalt al Teleajănului, ori chiar sub el, profitând eventual și de șoseaua care coboară dinspre drumul principal și merge puțin paralel cu râul, riști, statistic vorbind, să fii complet dezamăgit. Ba parcă te indispune și ți se lipește de cerul gurii seceta perioadelor în care nu se întâmplă nimic semnificativ, a perioadelor, cum ar veni, de lung repaus într-ale profanului.
Dar, la răstimpuri și din senin parcă, puseuri de timp fermecat inundă totul cu a lor lumină străluminie. Oameni și biciclete, păsări, câini și cai – bașca peștii din apă –, copii la joacă sau mergând la școală, adulți îndreptându-se spre serviciu pe lângă cantonul părăsit, pescari, bătrâni cu sarcini sau făcându-și de lucru, câte unul, câte doi, câte câți vrei, unii având chef de vorbă, alții nu, rar deranjați de fotograful care le dă târcoale, aceștia toți devin subit actori într-o piesă tainică în care nici măcar nu știu că joacă, însă o piesă nu mai puțin reală, pe care autorul acestor rânduri nu poate decât a se strădui să o consemneze cu ajutorul aparatului de la gât.
Căci, da, cel din urmă s-a declanșat numai atunci când a simțit acele clipe ce urcă, dinspre părelnic, înspre esență, din material, în supravizibil, de la denotativ, la metaforă. Și, cum cele de sus încep de fapt imediat de pe pământ, înseamnă că orice metaforă este, ori poate fi, o scară. Iar o scară, știm cu toții, este așa, ca un pod ridicat în picioare. Așa, un pod care tocmai a înviat dintre cei morți.