27 ianuarie 2019

Top 2018. Ori transcendență, ori nimic

(Text publicat inițial pe LiterNet. Topurile anilor trecuți, aici.)
 
Literar vorbind, anul 2018 a început cu marele Will și s-a terminat cu marele Evgheni. Adevărul capital transmis de Regele Lear, capodoperă pe care nu o citisem până acum, este cel al tragicului ineluctabil al acestei lumi, când cea din urmă se închină la zei morți ca orgoliul, superficialul sau nechibzuința. Hybrisul strigător la cer al rigăi Lear se plătește, implacabil, doar cu sângele nevinovat al Cordeliei, chiar dacă greșeala este la un moment dat recunoscută. Încremenitoare pur și simplu este și tăcerea surorilor Regan și Goneril, după ce adevărul crud al răutății lor le este pus, ca o oglindă, în față – una dintre cele mai răscolitoare tăceri pe care le-a dat vreodată literatura. Spre deosebire de tatăl lor, ele refuză să mai vorbească și, astfel, să își dea vreo șansă de a-și îndrepta faptele strâmbe. O fi cuvântul mai propriu pentru tunuri, cum spune Hamlet, însă tot cuvântul este cel ce poate aduce viață: „Lazăre, ieși afară!”

Cine este marele Evgheni de care vorbeam la început? Este, desigur, Evgheni Vodolazkin, scriitorul rus contemporan care a dat lumii excepționalul roman Laur. Doar sufletul rus, doar marea tradiție literară rusă puteau produce o astfel de scriere despre care mi-e și jenă să notez prea multe. Voi spune doar că ea dă un trup viu singurului răspuns real la tragedia existenței, așa cum pe bună dreptate apare ea la Shakespeare, anume rugăciunea care poate vindeca nu doar ciuma, ci și neiubirea. Iar acest lucru este posibil numai datorită Învierii. Gogol, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Vodolazkin. O enumerație pe deplin justificată.

Dar dacă, judecând pur determinist, realitatea poate oricând degenera în tragedie, ce facem atunci cu frica, ce trebuie că e paralizantă? Simplu,  ne luminează G. K. Chesterton în Hanul zburător: contrariul fricii este, în ultimă instanță, mila. La rândul ei, aceasta din urmă se originează necesarmente numai și numai în transcendență. Acesta este și singurul temei pentru care contează nu doar cum trăiești, ci mai ales cum mori, așa cum o demonstrează, în stilul său sapiențial atât de revigorant, Dino Buzzati, unul dintre scriitori mei de secol XX preferați, în Deșertul tătarilor.

Acesta este și singurul temei pentru care, paradoxal, ar trebui să ne bucure că trăim în această epocă atât de nihilist-postmodernistă-sau-mai-precis-spus-jemanfișistă. Se prea poate să fi sosit momentul ca împrumutul de credință în transcendență, făcut de Platon, de Augustin, chiar și de Nietzsche când vorbește despre muzică, să fie restituit. Toată arta adevărată este opus metaphysicum. Sau nu este deloc. Nu mai merge să fii astăzi căldicel. Ori, ori! Nu subsemnatul demonstrează toate acestea, ci George Steiner, în minunata sa Real Presences, și o face irecuzabil. Ca de obicei, când îl citesc pe genialul (în sensul cel mai etimologic – altfel nu există explicație) filolog Steiner, mi-aș dori să-i învăț pe de rost toată cartea.

Nu pot afirma chiar același lucru despre Omul și simbolurile sale, lucrarea lui C. G. Jung și a câtorva discipoli ai săi, însă cu siguranță că ea oferă umanității o cheie consistentă de abordare a propriului suflet. Când cercetezi cinstit culturile lumii și vreo 80 000 de vise, nu se poate să nu deschizi uși largi spre cunoașterea de sine.

Unele adevăruri sunt însă atât de dureroase, încât cu greu le poți priza. Vorba lui Jordan Peterson, pentru a corecta concepții greșite, trebuie să murim un pic (când le rupem din noi) și să înviem apoi (când în locul lor punem lucrurile drepte). Cam așa ceva cred că realizează și filmul Nelyubov (Fără iubire), semnat de Andrei Zviaghințev. Pe cât de dur, pe atât de real mesajul său. Și totuși, Frumosul ne poate oricând izbăvi, dacă îl lăsăm, și nici măcar nu trebuie să-l mărturisim dogmatic. Cadrele superbe, poetice, ale lui Akira Kurosawa dovedesc în Cei șapte samurai cât de aproape ne este acesta, chiar când viața omului este străpunsă de tragedie. Ba chiar atunci Frumosul este mai relevant ca niciodată. A i te dedica nu înseamnă a ignora tragicul, ci, dimpotrivă, a-l pune în singura perspectivă valabilă: a Frumosului, deci și a Binelui, deci și a Adevărului.

În același chip funcționează și fotografia, iar despre frumos am scris, într-un context similar, în prefața albumului Buhalniţa, legenda de la poalele Ceahlăului: „Sus, pe dealurile Buhalniței, jos, în casele localnicilor, prin cețurile pădurilor ori lângă curgerea de zi cu zi a vieții, în credință sau în tăgadă, mereu sub veghea Ceahlăului și a răsăritului, am căutat să ne umplem mai întâi inimile, iar apoi vizoarele aparatelor foto, de frumusețile din flori, din ochi, din buze și din morminte, vorba poetului, care s-au ivit în calea noastră. Sperăm ca privitorul să experimenteze, prin imaginile de față, măcar o mică parte din aceste trăiri. Recunoștința noastră ar fi, astfel, deplină.” Aici, la poalele Ceahlăului și la marginea lacului Bicaz, am fotografiat-o și pe tanti Elisaveta, iar rezultatul a fost publicat de curând la LiterNet sub forma unui e-book. De asemenea, același eseu a apărut în Seeing in Sixes 2018, a cunoscutei edituri și reviste americane LensWork.

Am mai avut onoarea anul ce a trecut să scriu o mică introducere pentru expoziția La fereastră de la Muzeul Satului a fotografului Vlad Dumitrescu, din care redau următorul fragment: „Surprinși în intimitatea propriilor locuințe, într-un dincoace spațial și simbolic legat de dincolo, atât pe orizontală, cât și pe verticală, prin intermedierea diafană a ferestrelor, oamenii lui Vlad Dumitrescu împărtășesc privitorului un interval larg de emoții, larg, cât viața însăși. Luminii ce intră prin crucile fereastelor îi corespunde, cel mai adesea, lumina din ochii celor fotografiați. Iar aceasta o caută, la rândul ei, pe cea din ochii privitorului.”

Fotografii de-ale mele, din varii proiecte, au fost publicate în mediul online în varii locuri, precum F64Blog, Photographic Mercadillo, Dodho Magazine, B&W Minimalism sau pe site-ul sud-coreean blog.naver.com. Vara lui 2018 mi-a adus și finalizarea mult așteptată a proiectului Holbav, ținutul unde sufletul plutește, adică „satul din vecinătatea Brașovului pe care îl vizitez de mai bine de zece ani. Aici, liniștea vie se naște din picături de lumină și din cântec de greieri, iar aburii ridicați din pământ dimineața spală în binecuvântare copaci și flori, oameni și animale, zâmbete, tristeți și mirări.”

În mijlocul verii, datorită bunilor prieteni de la Clubul Fotografilor Iași, am avut marea bucurie de a-mi fi vernisată o expoziție dublă în capitala Moldovei: La Bunica și Viața și întâmplările din jurul podului de la Blejoi. Apoi, în toamnă, expoziția s-a mutat la Siret, în cadrul Folkever 10 ani – Festival de atitudine culturală.

Aici, la festival, am reauzit-o pe Ada Milea pe viu, în concert. Compoziții scurte, surprinzătoare, intense, multe adevăruri disimulate în aparente capricii ludice, curgând unul către celălalt fără să apuci să-ți dai bine seama ce te-a lovit. De pildă (amintind de un articol de-al lui Eminescu): ce libertate e aceea, când ai dări peste dări de plătit lună de lună? Bine că măcar Max Richter și-a exercitat cu adevărat libertatea în a-l reinterpreta pe Vivaldi, în vreme ce Sleeping at Last a compus al său Saturn.

A fost un an tare frumos 2018. Ori transcendență, ori nimic, pare a-i fi fost mottoul. A, și era să adorm (de oboseală) în sală la Ceaikovski. Acum aproape că-mi pare rău că n-am făcut-o. Păi dacă tot e să adorm, mai bine să adorm așa, cu transcendența în urechi. Și în suflet, dacă dă Bunul Dumnezeu. Ce-ți poți dori mai mult?