24 decembrie 2011

#104 (clișeul, falsul clișeu și sofismul)

„Frumusețea va mântui lumea” – afirmația celebră a lui Dostoievski – clișeu ? Răspunsul afirmativ, dat tot mai frecvent – dureros verdict involuntar asupra vremurilor.

Nu, un adevăr cât se poate de profund. Pare clișeu pentru că i-a fost înlăturat întregul căreia îi aparține și a rămas, picătură în deșert, doar ea, ca simplă propoziție. Și nici măcar nu e vorba doar de întregul textual (scrierile excepționale ale lui D., care numai clișee nu sunt, ci, dimpotrivă, alcătuiesc una dintre cele mai profunde și vii sondări ale vieții), ci, de fapt, de cel ființial. În modul cel mai nemetaforic, nu ai cum să pătrunzi semnificația cuvintelor doar citindu-le sau rostindu-le. Cuvintele se înțeleg doar trăindu-le integral (dovadă: nu poți înțelege ce înseamnă „albastru” doar citind dicționarul), punându-le în act, experimentându-le cu totalitatea propriei ființe. Aceasta e reușita/mecanismul fundamental al clișeului: ruperea din context, la fel cum tertipurile sofistice, ale antichității ori ale postmodernității, reușesc să păcălească doar odată cu această separare a discursului (discurs incontinent, și asta tocmai pentru că își permite, în aceste condiții, să o ia razna pe câmp ca o iadă scăpată din țarc) de existența extraverbală. Și asta e o reușită supremă: diavol, diabolos – cel care separă.

În acest sens avertizează Sfântul Nicolae Velimirovici (persoană cât se poate de credibilă, cu cinci doctorate) asupra riscului de fi (doar) intelectual – etajul rațiunii se hipertrofiază în dauna celorlalte nivele ale persoanei, după cum la fel de bine se leagă acest lucru cu o sintagmă din cartea aceea neagră cu o cruce pe ea: „împietrirea inimii” (și nu a rațiunii, logicii, vorbirii etc.) . Oamenii de azi uită și nu vor să-și amintească vorbele unui Horia Bernea: fiecare trebuie să caute să spune adevărul (că doar ni se spune că adevărul – tot adevărul – e relativ; Max Planck are însă altă părere), iar originalitatea va veni de la sine, ca dat imanent oricărei persoane – la Sfârșit, fiecare va primi o pietricică pe care doar el și Cel de Sus știu ce scrie.


„Clișeele“ – unele juste, dar: „vânătoarea de vrăjitoare”, găsirea lor furioasă peste tot, și de multe ori, acolo unde nu ceea ce este etichetat astfel este clișeu, ci percepția „vănătorilor” le reduce, ea, procustian, ea, prin prejudecată, la acest stadiu.

5 decembrie 2011

#103 (amintirea)

Amintirea/ faptul de a-ți aminti este în primul rând un proces sufletesc, și abia apoi un proces mental. (Evident, cu excepția unui efort cu intenții strict pragmatice.)