#108 (idolul obiectivității)

Nu există obiectivitate pură (clarificare). A fi obiectiv este o atitudine conștientă, care e alcătuită dintr-un set de principii. Deși acestea sunt edificate pe cale rațională, ele au la bază, implacabil, premize axiomatice, anterioare actului rațional/verbal. Or, aceste premize sunt adoptate ca atare nu altfel decât prin niște acte de credință, conștiente ori ba, acte care sunt, prin definiție, personale (subiective). Singura diferență, deci, între ceea ce numim obiectivitate și subiectivitate ține numai de factorul moral, de intenție.

„Fotografia ta sub lupă” ─ o analiză a unei Fotografii

Numărul 7 al Foto4All găzduiește, la rubrica „Fotografia ta sub lupă”, o analiză făcută de subsemnatul unei fotografii superbe semnate de Mircea Brânda. Revista se află aici și poate fi și salvată ca document PDF.

1. Ce atrage atenția din start în această fotografie este personajul central. Privirea se duce direct spre el datorită a)compoziției centrale și zăbovește asupra sa datorită b)misterului indus de pălăria trasă pe ochi și c)hainelor aparte (pălăria albă, sacoul cu dungi). Toate aceste lucruri, pe fundalul aglomerației de persoane din jurul lui.

2. Odată sesizate aceste aspecte, urmează fundalul/contextul arhitectural: niște scări și o stradă veche, cu netă încărcătură istorică.

3. După aceea, ochiul revine/mi-a revenit la personaj și la cei din jurul său, raportați acum la decor.

a)Toate personajele „secundare”, să le numesc  așa, contrastează prin aspect cu vechimea străzii pe care se află. Toți par a fi turiști, sau, oricum, persoane aflate în trecere care vor, cel mult, doar să viziteze zona.

Băiatul din stânga, cu rucsacul în spate, pare a se îndrepta către o altă zonă de vizitare, asemeni fetei din prim-plan (cu o broșură turistică în mână?) El urmează să iasă, în câteva secunde, din scenă prin stânga, iar ea, simetric, prin dreapta.

Cele două fete din spatele subiectului, îmbrăcate, și ele, modern, cu suc la pet, cu ochelari de soare și cu un decolteu... semnificativ, par a a fi concentrate doar asupra dialogului amuzant dintre ele. (Poate despre același tânăr, așa cum ar rezulta din privirea celei din stânga? Dar aceasta constituie doar o poveste secundară).

Mai departe, personajul în tricou negru din dreapta din capul scărilor stă țeapăn pentru o poză de turist / de Facebook, o poză „iola”, adică („eu pe strada cu arhitectură medievală/veche Cutare din orașul Cutare”), pe care i-o face cel de jos.

În fine, mult mai în spate se văd alți trecători/turiști. 

b) Cu toții, contrastează cu personajul nostru. Postura sa – capul ușor plecat, mâinile pe lângă corp și mai ales picioarele ușor îndoite – arată clar că, spre deosebire de restul, el stă și va rămâne pe loc. Apare astfel, neîndoios, un lucru: e limpede că, peste câteva clipe, toți ceilalți vor fi dispărut, cu excepția lui, rămas în aceeași poziție.

c) Înseamnă că personajul principal nu e ca toți ceilalți. Toți trec, el rămâne. Toți sunt îmbrăcați după același calapod, el – altfel. Toți sunt, fără îndoială, străini acestui decor. El, prin imobilitatea sa, pare a-i aparține. Și aici apare încă o mare surpriză, absolut delicioasă. Anume, dacă ne uităm atent, observăm că dungile verticale de pe originalul său sacou se potrivesc foarte bine cu dungile copertinei din fundal, cea de la prima intrare de pe stânga, către baza scărilor. Și încă: albul pălăriei sale este același cu cel al copertinei de la terasa din dreapta, tot din fundal. La o adică, și (ponosiții?) pantofi par a fi de aceeași nuanță cu lespezile de piatră de pe jos.

E clar, deci, acum. Între individ și stradă există o relație certă, o relație care scapă la o privire rapidă, dar devine evidentă la una puțin atentă.

d) Ce e culmea culmilor – ne întoarcem iarăși la relația dintre el și cei din jur – e că nici unul dintre aceștia nu pare a fi avizat în privința prezenței lui acolo, darămite și asupra identității lui. Nici unul nu pare să îl vadă, toți trec pe lângă fără să fie măcar conștienți că e și el acolo, darămite să se întrebe cine e cu adevărat. Singurul care îl poate cerceta cu adevărat este privitorul fotografiei. 

4. Personajul, deci, nu e deloc unul oarecare. E o entitate aparte, care se identifică, misterios (mai ales că nu îi vedem fața; obiectul greu de deslușit pe care îl ține în mână – o pungă? – îl face și mai curios ), cu locul de care îi aparține. Este stăpânul interlop al străzii, poate, cel care conduce spectacolul din umbră, daca nu cumva este, mai degrabă, în mod fantastic, însuși spiritul ei. E în văzul tuturor, însă nimeni nu pare a fi dispus să îl vadă. 

În această lumină, mesajul fotografiei (căci avem de-a face cu o Fotografie) este unul cât se poate de profund. E vorba de veșnica problemă a percepției – toți privim, nimeni nu vede. Sau, mai precis, nimeni nu vrea să vadă. Există lucruri excepționale/supranaturale în jurul nostru,  la mai puțin de doi pași distanță, însă, ți-ai găsit! Fiecare dintre noi trece (încă în bermude) pe lângă ele ocupat de lucrurile superficiale cu care ne umplem zilnic timpul. 

Dungile copertinei nu sunt perfect identice cu cele ale subiectului? Să fim serioși :), câte modele de copertine și câte modele de sacouri există pe lumea asta? Care era probabilitatea să fie, deci, așa de apropiate ca formă, fie nu perfect? Personajele din stânga și din dreapta, „tăiate”, și pălăria suprapusă parțial peste fața fetei? Da, așa este, parcă m-ar deranja nițel – dar să mă preocup de ele realmente ar însemna să mă încăpățânez să nu văd pădurea din cauza copacilor, pentru că nu contează defel, deoarce nu încurcă cu nimic transmiterea mesajului. Ba poate chiar îl validează suplimentar, prin senzația implicită de spontaneitate și de irepetabilitate a clipei pe care autorul a capturat-o.

Filigrane

Impresie în roz-albastru cu releu

„La Bunica”. Încă una

Seria întreagă, pe site.

#107 (raport; uitarea)

„Fotografia/literatura/cinematografia a făcut, a dres etc” – să nu adormim uitând ca aici e o metonimie. Oamenii au făcut din fotografie/literatură/cinematografie ceea ce au făcut. Au respectat implicit, pe măsură ce le descopereau, proprietățile intrinseci ale acestora, firește, însă, dincolo de asta, ei au luat toate deciziile. (Asta nu înțelege alde S. Sontag când se plânge că, vezi Doamne, fotografiile – de război – desensibilizează, prin cantitatea lor, receptorul. Vina, dacă așa ceva se întâmplă, e a acestuia, și e una calitativă.)

Memoria este un proces mental, însă uitarea – unul sufletesc.

Sub zăpadă, pasăre trecând și copac doar stând, haiku

Nea Mutră