29 aprilie 2015
28 aprilie 2015
22 aprilie 2015
21 aprilie 2015
Interviu „Omul, Emoția și Fotografia” – acordat pentru Asociația „Visum”, Brașov
Interviul acordat de subsemnatul lui Mihai Tatu de la Visum Brașov se află mai jos:
„Camera foto nu declanșează singură. Ea prinde în
cadru doar ceea ce este „lăsată” să vadă de către cel care fotografiază.
Fotografia devine artă atunci când fotograful are un proiect, o idee, atunci
când construiește și propune o temă, o trăire. Altfel, fotografia este o
captură de contidian care se pune în sertar și se dă uitării, lăsând falsa
impresie a unei realizări.
Ideea interviului mi-a venit de la prima întâlnire
avută cu Dan Dinu, la Okian Brașov, întâlnirea care lansa proiectul „Întâlnire
cu fotografia”, undeva în iulie 2014. Fotografia începe ca o pasiune, înainte
de a învăţa tehnica foto. Fiecare pasiune începe cu o mică poveste, întâmplare
şi din acel moment creşte. O parte din încercările în fotografie se opresc în
căutarea tehnicii universale, perfecte, dar fără pasiune, emoție şi o poveste a
fotografului. Din această perspectivă demersul lansat de Dan Dinu şi Librăria
Okian Braşov este chiar necesar. Printr-o serie de interviuri încercăm să vedem
poveştile, pasiunea, emoţiile, trăirile, mesajele fotografilor şi ale
fotografiei lor.
Este un exercițiu de descoperire, de cunoaștere și
de memorie prin fotografie și prin inspirația oamenilor care declașează trăiri
prin aparatele lor. Fotografia poate fi un motiv de a face și de a fi sau un
document de studiu sociologic și istoric.
1. Spune-ne
câteva cuvinte despre tine.
Am 32 de ani, locuiesc în comuna Măgurele, județul
Prahova, și predau literatura română la un liceu din apropiere. Dacă se
întâmplă să vă aflați în vreo plimbare pe dealurile din zonă, sunt șanse mari
să dați acolo și peste mine. :)
2. Care
a fost prima întâlnire cu fotografia?
A fost în clasa a VII-a, când, de Crăciun, tatăl
meu mi-a făcut cadou un aparat foto neaoș, un „Orizont” semiautomat cu bulină
roșie, ce imita, deci, așa cum aveam să-mi dau seama mai târziu, o mult mai
celebră marcă. Țin minte că, din cele două filme primite, pe primul l-am „ars”
instantaneu, atras parcă nu atât de ce pozam (cred că prima, în mod absolut,
poză pe care am făcut-o a fost a bradului), cât de sunetul plin de farmec pe
care îl scotea micuța mașinărie. Nici nu am developat filmul, pentru că mi se
pare că l-am voalat sau, oricum, era limpede că nu prea avea rost.
Nu pot să zic că această primă întâlnire a fost foarte
semnificativă pentru relația mea de azi cu fotografia, însă o fi avut,
probabil, rostul ei. De fotografiat serios – fără a mă lua, în același timp,
prea în serios, sper – m-am luat abia în studenție.
3. Descrie
modul, stilul, abordarea în care faci fotografie.
Vorbește Paul Caponigro de „flacăra recunoașterii”
(„flame of recognition”), anume de momentul în care fluxul comun al vieții se
întrerupe și are loc acel eveniment mirabil care îi produce fotografului o
emoție intensă, ce, la rândul ei, îl face să apese pe butonul declanșator al
aparatului. De aici pleacă totul în ceea ce mă privește. Emoția în cauză,
amestec de bucurie, încântare și mirare de-a dreptul metafizică, pe care o simt
când, bressonian și mai mult decât atât, suprafiresc, totul se aliniază,
reprezintă elementul capital al demersului meu fotografic.
În timp, și pesemne tocmai datorită acestei
premise, mi-am dat seama că, de orice gen ar fi, mă atrage nu documentarea
empiricului din fața mea, ci, prin el, surprinderea poeziei, a Rosturilor
tainice pe care, la răstimpuri fermecate, lumea vizibilă ochilor fizici le
revelează celeilalte perechi de ochi pe care o avem fiecare dintre noi.
Că veni vorba, nu prea aș crede în dezideratul
stilului, ce poate fi adesea redus la un manierism pur formal și, pe cale de
consecință, sufocant, ci în cel al autenticității, al abordării sincere și
curate a vieții și, implicit, a fotografiei. Doar o astfel de atitudine te duce
la găsirea propriei „voci”, al cărei timbru se simte distinctiv, de la sine,
asemeni vocii reale, în tot ceea ce faci, și deci inclusiv în ceea ce creezi
fotografic.
4. Care
este genul predominant de fotografie ales şi care este „raţiunea” din spatele
alegerii?
Nu pot spune că am un gen favorit. Cel puțin nu
unul singur. Dimpotrivă, deși există, rare sunt tipurile de fotografie pe care
să le refuz principial. Primul gen fotografic pe care l-am abordat este
peisajul și, orice ar fi, el ocupă un loc special în inima mea, astfel că, dacă
îl las uitării pentru o perioadă, simt la un moment dat nevoia să mă întorc la
el. Merită să adaug că, afirmând aceasta, nu am în vedere neapărat produsul
fotografic final – o imagine de peisaj –, ci, în primul rând, trăirile pe care
ți le procură simplul fapt de a te afla, întru contemplare, acolo, in media res.
La fel se întâmplă, de altfel, și cu celelalte categorii:
cu încercarea de a surprinde poezia imediatului, ce poate viza un loc limpede
definit sau pur și simplu se poate ivi, subit, te miri unde, cu natura moartă,
cu fotografia de interior, cu cea nocturnă, cu portretul sau cu fotografia de
stradă, căreia, dacă aș locui la oraș, i-aș acorda mult mai multă atenție.
Revenind, de fiecare dintre acestea mi se face pur și simplu un dor ineluctabil
dacă mă despart de ele prea mult.
5. Descrie
pregătirea pentru o sesiune foto.
Dacă ne gândim la pregătirea strict logistică,
deși e decisivă (o baterie de rezervă uitată te poate lăsa „pe uscat” când ți-e
lumea mai dragă,) nu e foarte spectaculoasă. Constă doar în a-mi pregăti
rucsacul foto (care are cel mai adesea același conținut, inclusiv, să nu
râdeți, o pereche de șosete de rezervă ;) ) și hainele necesare, în acord cu starea
vremii. Dacă e cazul, verific și harta, să îmi fie mai ușor să mă orientez.
Există, însă, pe de altă parte, încă un tip de
pregătire, cea interioară – de căpătâi chiar. Ea vizează atât creionarea
mentală a unui tip de cadre pe care, dacă se ivește ocazia, să le abordez, cât
și o stare sufletească, de eliberare de meschinăriile curente și, respectiv, de
recunoștință, pentru însuși faptul că am posibilitatea să mă duc să fac poze. Să
fim serioși, în ciuda convenabilelor noastre amnezii, în realitate tot ce avem
e un cadou de la Dumnezeu. Iar a conștientiza aceasta nu reprezintă, habotnic,
o condamnare, ci, dimpotrivă, o fantastică poartă spre tărâmul libertății.
6. Povesteşte
o sesiune foto, una care ţi-a adus satisfacţie mare.
Nu pot să uit una din primele dăți când am fost pe
deal la pozat (dragul meu deal de baștină, din Măgurele, unde am început să fac
fotografii și unde simt mereu nevoia să revin). Era toamnă și jos, în sat,
ceața se înstăpânise neîndurător peste tot. După ce am făcut poze prin
împrejurimile casei, mi-a venit ideea să urc pe deal. Ei bine, inspirat a fost
cel care a inventat fraza „a rămâne cu gura căscată”, pentru că am bănuiala că
asta mi s-a întâmplat și mie, la propriu, când, ajuns la jumătatea dealului, am
văzut cum stratul de ceață se sfârșește, lăsând loc unui superb cer senin,
mângâiat de cel mai luminos soare cu putință. În spatele meu, ceața se vedea ca
o mare albă și pufoasă, din care se ițeau, ca într-o poveste, vârfuri de copaci
sau de dealuri. Nu mai e nevoie să adaug că nu mai știam ce să fotografiez mai
întâi. :)
7. La ce
te gândeşti când faci fotografii?
Firește că fotografia presupune o activare simultană
a mai multor compartimente, care includ atât emoția (de care vorbeam mai sus),
cât și gândirea, care să o canalizeze și fructifice pe cea dintâi. Ca atare,
când fac fotografii, gândurile mele au o natură foarte concretă și vizează
felul în care pot translata cel mai bine emoția trăită într-o reprezentare
bidimensională fotografică. Pe lângă aspectele tehnice, precum încadrarea
optimă, focalizarea sau expunerea, merită menționată aici și o evaluare a
dinamicii scenei, adică, mai pe românește, a sesiza cum arată scena în momentul
respectiv, cum se poate și când se poate modifica – prin apariția unei persoane
care să o traverseze, de pildă, sau prin felul în care urmează să fie luminată
– și în ce fel aș putea să valorizez fotografic noua situație.
Această îmbinare absolut sănătoasă între etajul
emoțional și cel de un pragmatism aproape feroce al etajului rațiunii
constituie, mă bate gândul, unul dintre motivele pentru care Fotografia este
atât de frumoasă. Și vie.
8. Descrie
o situaţie inedită, provocatoare, în care ai ajuns datorită fotografiei.
Ha-ha, cerința mă poartă instantaneu în acea
dimineață de toamnă de acum vreo 8-9 ani când, împreună cu un prieten, purtați
de focul creației, am sărit hoțește gardul unei stâne ca să facem poze. Doar că
stâna nu era goală, așa cum credeam noi, și ne-am pomenit cu o voce guturală
care ne soma să ne mărturisim... nu, nu viziunea artistică, ci motivele pentru
care săriserăm gardul. Spre mirarea noastră ignară, după ce am explicat că nu
suntem decât niște bieți artiști amatori, ciobanul, în loc să comită cine știe
ce act verbal necivilizat, ne-a invitat să mâncăm împreună cu el și cu
ceilalți. Unul dintre cele mai bune mic-dejunuri din viața mea.
9. Ce
este acum fotografia pentru tine?
Să zic că este o stare de spirit ar suna cam
dulceag-clișeizant, nu? Dincolo de sentimentalisme zaharisite, fotografia e
pentru mine un mijloc de a lua act și de a mă bucura de coerența și sensul
profund al acestei lumi și, mai ales, al celei de deasupra ei, pe care cea
dintâi o poate revela, în mod miraculos, celor care vor cu adevărat să vadă. E,
așadar – și aproape că am o teorie despre asta –, un mod de dezorbire
ființială, un rezervor limpede al vocabulelor fundamentale ale vieții,
nepoluate de sindromul împăratului de fapt gol, sindrom ce macină, cel puțin la
nivel instituțional, celelalte arte. Îmi vine ca o mănușă în acest sens un
editorial recent din The Guardian, al
cărui autor afirma, fie și în alte cuvinte, exact aceasta, respectiv că,
astăzi, adevărata artă este fotografia.
10. Cum
alegi subiectele fotografiilor tale și cum interacționezi cu ele?
Nu știu dacă pot da un răspuns punctual, întrucât
există o sumedenie de variabile, începând cu genul fotografic abordat și
terminând cu tipul de subiect. În acord cu cele spuse anterior, comun pentru
orice situație este un anume sentiment al uimirii și al încântării față de, efectiv,
cele ce sunt. E binecunoscută comparația între candoarea perceptivă a
artistului și cea a copiilor, ea fiind și reperul meu în acest sens. Nu e vorba
aici de a fi infantil ori copilăros, ci de a căuta în adâncul sufletului și a întreține
acel fond de puritate pe care afurisita aceasta de lume, afurisitul acesta de
timp ni-l corodează invariabil.
11. În
ce fel îți influențează fotografia relațiile cu cei din jur?
Îmi permit să extind puțin domeniul întrebării și
să notez că prima dată când mi-am dat seama că fotografia are o influență –
extrafotografică, ca să zic așa – asupra mea a fost când, la vreun an de când
mă apucasem de ea, am remarcat ce frumos este, pur și simplu, felul în care
lumina cade pe un copac pe lângă care, de altfel, treceam de când mă știu. În
relația cu semenii, arta scrierii cu lumină (nobilă și responsabilizantă
etimologie) m-a făcut, cred, să fiu mai empatic, să caut să văd mai mult în
oameni decât aș fi făcut-o altfel. Relativ la aceasta, nu e o vorbă în vânt maxima
conform căreia a realiza portretul cuiva înseamnă să îi surprinzi nu doar
chipul, ci sufletul însuși.
12. Când
faci o sesiune foto sau fotografii independente te gândeşti să le realizezi
într-un anume fel pentru un anume
public privitor?
Întrebarea este esențială pentru orice fotograf
care încearcă să fie demn de acest nume. Relația dintre artist și publicul său
reclamă volens, nolens o definire a termenilor din partea celui dintâi (și poate
și din partea celorlalți): cine e, ce face și ce vrea de la el, de la creația
sa și de la receptorii ei. Mai ales astăzi, în lumea internetului, a rețelelor
sociale, a gratificării instantanee și a idolilor de mucava.
Ca să n-o mai lungesc, nu, nu mă gândesc să fac
fotografii condiționate extern, care să îmi asigure automat reacțiile
favorabile ale cuiva. Gestul nu e condamnabil în sine, dacă ești profesionist
și clientul te plătește pentru un rezultat prestabilit. Numai că eu fac fotografie
doar pentru sufletul meu și să pun problema altfel ar anula însăși rațiunea gestului.
Acum, să ne înțelegem. Normal că mă bucur foarte când
aud că un cadru de-al meu transmite ceva și unei alte persoane, și orice cuvânt
bun auzit mă alimentează – și să nu vreau – cu energie. Doar că, dacă e ca
cineva să îmi privească imaginile, aș vrea să mă vadă în ele pe mine însumi,
bun, rău, cum oi fi, nu știu, dar pe mine însumi. Or, ce ar mai rămâne din mine
dacă aș căuta să fiu... altcineva, ca să zic așa? Răspunsul e limpede. O caricatură.
13. Se
poate vorbi de etică și de limite în cazul fotografiei și care sunt limitele pe
care ți le-ai stabilit?
De fiecare dată când sunt întrebat acest lucru,
îmi vine automat în minte intransigența atât de revigorantă a unor Paul
Evdokimov sau Nicolae Steinhardt, care văd în bine (termen mai dens, nu mă
îndoiesc, decât mai secul „etic”), frumos și adevăr forme coplanare de
manifestare a dumnezeirii.
Deci categoric da, deoarece eticul – binele –,
manifest sau prezent doar prin alegerea neconștientizată de a îi evita opusul, este
prezent în orice activitate umană. Nu mi-am stabilit programatic niște limite
în ceea ce privește fotografia, și aceasta pentru mi se pare total nefericit să
o văd altfel decât în context, care e, în ultimă instanță, viața mea întreagă. Ce
pot spune concret e că nu îmi place să fotografiez oamenii fără, pe cât
posibil, să le cer voie, pentru că nici mie nu mi-ar plăcea să mi se întâmple
așa ceva, nu îmi place să reduc obiectele din fața mea la niște simple pretexte
de care să mă folosesc pentru gloria mea de artist nemuritor, nu îmi place, pe
scurt, să uit că fotografia nu e scopul, ci – să îmi fie cu iertare dacă sună
banal, dar chiar așa stau lucrurile – vehiculul care te poate duce spre un
anume tip de trăire, dincolo de superficialitățile de zi cu zi.
14. Poți
spune că există o ordine în fotografia ta? Dacă da, ce este, ce reprezintă?
O formă de organizare și de gestionare optimă a
resurselor (că tot menționam termenul „pragmatism” mai sus) ce favorizează
obținerea unui maxim de rezultate cu mijloace minime, la toate nivelurile, de
la cel logistic la cel artistic. Aceasta e de fapt ordinea adevărată și la aceasta
folosesc în realitate mult hulitele „reguli”, care nu trebuie nici urmate mecanic,
nici văzute ca factori inhibitivi, ci, mai degrabă, judecând nu în literă, ci
în imponderabilul spirit, ca principii de funcționare – ale aparatului de
fotografiat, ale percepției vizuale, ale artei, ale omului... E un soi de ergonomie
la nivel macro, aș putea spune.
15. Crezi
că fotografia produce o realitate anume și este ea diferită de realitatea
socială?
Socot că răspunsul depinde de accepțiunile noastre
terminologice. Spune-mi ce este realitatea ca să îți spun cine ești, ca să
parafrazez proverbul cunoscut. J Risc totuși, recunoscând din start precaritatea cunoștințelor
mele sociologice, să opinez că sintagma de la sfârșitul întrebării are în
vedere omul din perspectiva relațiilor sale cu ceilalți și că, dacă e așa,
atunci realitatea produsă de fotografie – căci produce una – diferă prin faptul
că pornește de la nivelul individului, al fotografului, mai ales când discutăm
despre fotografie ca artă (acesta fiind, evident, punctul meu de plecare), din
moment ce efortul acestuia vizează „traducerea” în limbaj vizual a trăirilor
sale intime.
16. Crezi
că prin intermediul fotografiei se poate ajunge la o cunoaștere mai mare și la
trăiri mai intense? Ce presupune
acest lucru?
Mi se pare că am răspuns deja la aceste întrebări,
fie și oblic, în ideile pe care am încercat să le formulez până aici. Iar
calea, adaug cu riscul de a deveni enervant pentru insistență, e una singură,
cea a autenticității, a asumării sincere, bărbătești, curate a vieții și,
implicit, a fotografiei.
17. Te
rog să ne dai o fotografie, pe care să o atașăm interviului, și să ne spui
povestea ei și ce reprezintă
pentru tine.
E inerent probabil ca orice creator să fie cel mai
tare atașat de proiectul pe care îl are în desfășurare, așa că exact aceasta o
să fac și eu, prezentând o imagine (trebuie văzută mare pentru maximum de
impact) din cadrul eseului „Viața
și întâmplările din jurul podului de la Blejoi”.
A fost făcută fix prima dată când m-am dus să fac
fotografii acolo, anul trecut, în ianuarie. Cercetam așadar zona (pe care, de
fapt, am văzut-o și o văd de când mă știu, mai precis de fiecare dată când am
drum la Ploiești, dar niciodată până în acea zi cu intenții artistice –
povestea întreagă se află în textul ce acompaniază fotografiile), când mi-a
atras atenția apariția bătrânului în baston ce își făcea, probabil, plimbarea
de după-amiază. Instantaneu, prezența sa, decorul, îmbibat de nostalgie,
drumul, punctat cu bălți și tăiat de tot felul de cicatrici, săgeata, chiar, de
pe stâlpul din centru, ce indică privitorului, asemeni unei șoapte „din regie”,
însăși silueta umană, în fine, în contrapartidă, ceața din planul îndepărtat,
umplută cu lumina, poate, a unui alt tărâm, către care personajul pare să se
îndrepte, m-au făcut, toate, să experimentez flacăra aceea a recunoașterii pe
care o invocam la început. Și ce am recunoscut? Păi poate felul în care această
scenă cotidiană se transformase subit și metaforic într-un semnificant al unei
povești întregi – cine știe, al poveștii noastre, a tuturor. Punctul culminant
al experienței pe care am trăit-o atunci, acolo, pe acel pod peste care
trecusem de mii de ori înainte, l-a reprezentat apariția efectiv copleșitoare a
stolului uriaș de ciori. Și, revenind la planul figurativ, pasărea cu forma cea
mai pronunțată, din stânga-sus, aflată în echilibru dinamic cu omul din
dreapta-jos, devine astfel nu doar un partener pur vizual al celui din urmă,
ci, în chip minunat, parcă și un însoțitor de o altă natură...
18. Unde
poate fi găsită fotografia ta?
Pe site-ul meu, andreibaciu.ro, pe blogul personal
– andreibaciu.blogspot.ro –, pe facebook.com/andreibaciu00 sau, mai nou, pe www.tsu.co/photogralysm.
Cititorii interviului nostru, de la care aștept cu drag și curiozitate orice
întrebare/reacție/mesaj, mă pot contacta acolo sau direct, la
andreibaciu1983@yahoo.com.
19. Lansează
o provocare fotografică pentru cei interesaţi de fotografie.
Nu știu în ce calitate aș putea face aceasta J, însă, mulțumindu-le că au avut răbdarea să citească până aici și
mulțumindu-ți și ție, Mihai, și lui Dan pentru inițiativă, îi invit să iubească
Fotografia, cu tot ce implică aceasta. E cel mai frumos joc, nu-i așa?...
Fotografiile ne-au fost puse la dispoziție de Andrei Baciu.
Interviu realizat de către Mihai Tatu, membru Asociația Visum pentru Educație și Cultură.”
13 aprilie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)