Pe blogul „F64”, interviul se află
aici.
- Bună
Andrei, se apropie cu pași repezi ziua conferinței, cum te pregătești
pentru acest eveniment?
Bună, Alexandra! În bună măsură,
materialul pe care îl voi prezenta este deja structurat, cu atât mai mult cu
cât metafora în fotografie reprezintă un aspect care mă preocupă de foarte
multă vreme. Problema reală pe care o am ține de ceea ce va trebui să las afară
– e exact ca atunci când faci o fotografie: arta constă atât în ce incluzi, cât
și în ceea ce alegi să excluzi din dreptunghiul fotografic. Oricum, răspunsul
nu îl voi găsi decât la fața locului, în funcție de felul în care voi percepe
publicul, de interacțiunea cu el, de contextul general, de starea mea de moment
și așa mai departe.
- Spui că
fotografia și poezia se contopesc. Cum anume se produce aceasta contopire,
unde se termină poezia și începe fotografia?
Se produce în mod tainic, deși nu aș
crede că există limite nete între cele două. Tarkovski – și atâția alții –
constată că poetul nu face decât să dea mai departe emoții și stări de dincolo
de el, primite de Deasupra. În măsura în care este vrednic de aceasta, în
măsura în care sufletul său (și al receptorului) sfidează gravitația și se
ridică, măcar un pic, înspre cer (cuvântul „emoție” are la bază un termen latin
ce înseamnă „mișcare”), artistul devine un receptacul al supravizibilului. Exact
în acest punct, desigur, fotografia se poate impregna la rândul ei de poezie. Discuția
este (nesfârșit de) amplă, însă extrem de simplă în același timp.
- De ce
consideri important ca un pasionat de fotografie să participe la acest
eveniment?
Una dintre vorbele de bază în
fotografie este că, dacă vrei să faci fotografii interesante, trebuie să fii tu
însuți interesant. Or, ca să hrănești această trăsătură, acest mod de a fi,
trebuie să te deschizi permanent la ceea ce există înăuntrul și în afara ta, să
fii pregătit să vezi lucrurile din perspective noi, să asculți și ce au alții
de spus. Nu trebuie să accepți mâncare gata mestecată, categoric, însă acest
tip de deschidere poate scoate la iveală idei, stări sau izvoare de inspirație
nebănuite până atunci.
- Cu ce
crezi că vor pleca participanții de la prezentarea ta?
Ca să recurg la un truism, fiecare
are identitatea sa, felul său de a fi, istoricul său fotografic și
extrafotografic, așa că nu am cum să ofer un răspuns precis la această
întrebare. Mi-ar plăcea, pe de altă parte, ca, la sfârșit, participanții să se
aleagă subit cu o poftă nebună de a fotografia și de a se minuna de harurile
Fotografiei, să fie de acord (cu mine) că o imagine poate să te facă să percepi
mult mai mult decât vezi la o privire adesea prea grăbită, în fine, să fie dispuși
a lega mai adânc trăirile vizuale de cele ființiale în general.
- Care
este cea mai grea parte din a fi fotograf?
Nici una – în ceea ce mă privește.
Eu unul nu fac fotografie decât din pură pasiune, și atunci la mine termenii
„uimire” și „bucurie” se potrivesc mult mai bine. Orice lucru mi s-ar părea
greu, anost sau obositor (dau un exemplu la întâmplare... sau nu: trezitul
dis-de-dimineață pentru a face fotografii la răsărit; doare uneori, recunosc),
îmi impun să nu uit că de fapt este un privilegiu că mă ocup de Fotografie. Și
ea de mine, sper eu.
- Unde se
văd cel mai bine roadele “muncii” fotografice?
Nu în expoziții, nu în publicări, nu
în premii, nu în „like-urile” cele de toate zilele – ci în zâmbetul pe care-l
văd uneori la oameni când îmi vorbesc despre bucuria pricinuită de fotografii. E,
cu adevărat, un sentiment ce nu poate fi descris în cuvinte.
- Având
în vedere că deja ai multă experiență în acest domeniu, poți spune că ai
ajuns unde ți-ai dorit? Ți-ai atins țelul sau încă ești pe drum?
Iată o întrebare fundamentală (ca și
celelalte, de altfel). Cred că este capitală această autoevaluare perpetuă,
anume a căuta să știi mereu cine ești, unde ești, de ce ești, ce vrei etc.
Acesta este păcatul nostru astăzi, nu știm cine suntem exact și mi se pare mie
că nici nu prea vrem să aflăm...
Mi-am atins țelul? Da și nu, nu și
da. Partea afirmativă ține de faptul că încet-încet încep să înțeleg ce vreau
de la Fotografie – și ea de la mine. Partea negativă privește ideea că nu mi se
pare deloc sănătos să consider că aș fi ajuns la destinație. Nu sunt nici de
părere că doar drumul contează, e esențială și destinația. Însă, din moment ce
am vorbit aici de valențele artistice ale fotografiei, o logică minimală arată
că drumul este, practic, infinit (și mai mult de atât). Arta îl leagă pe om de
Dumnezeu. Altfel n-are rost.
- Câteva
cuvinte pentru cei care ne urmăresc, cum i-ai îndemna să fie prezenți?
Păi să fie prezenți pentru că noi, cei
ce vom vorbi, suntem deținători ai adevărurilor ultime despre fotografie. La
noi și numai la noi vor afla secretele ultimele ale acestui mediu. J Sau poate nu, poate, în schimb,
suntem doar niște oameni care ard și respiră pentru fotografie și care, dacă nu
au răspunsurile finale, să străduiesc, după puteri, ca măcar întrebările pe
care le pun să fie cele corecte...
