27 iulie 2009

„La Bunica“


Nu cred că oamenii mănâncă icre negre pentru că le place, ci pentru simplul motiv că sunt icre negre. Şi chiar nu e adevărat că între Frumos, Adevăr şi Bine se află nişte prăpastii adânci. Din contră! Mă rog, oricum, nu ştiu, uneori îţi vine să ţii pentru tine toate cuvintele temându-te ca nu cumva indiscreţia pe care le-o imprimi pe cât de uman, pe atât de nevolnic să nu tulbure cu stridenţa ei liniştea aşternută domol împrejur. Însă da, aşa este, există locuri pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ în speranţa că, în veacul atoatenegator, ne-om întâlni cu noi înşine.

Un astfel de loc este cel căruia, de când mă ştiu, îi zic „La Bunica”. Aici a locuit nu mamaie, aşa cum ar părea, ci de fapt străbunica mea, căreia însă eu îi ziceam aşa, „Bunica”. E vorba de o casă veche ţărănească zidită fix în AD 1900, alcătuită din două camere, un mic hol şi un cerdac. În faţa ei, o curte cu o iarbă numai bună să te întinzi pe ea şi să te uiţi la cer, la nori ori la stele – alegerea ta. Pe astea poţi, eventual, chiar să le şi priveşti, ceea ce, mie unul, uneori îmi mai şi iese. Bine, din nou, doar dacă vrei, categoric. În dreapta cum intri pe poartă dai de o mică bucătărie cu două gemuleţe, de pe a cărei uşă albastră de lemn vopseaua a început să se scorojească.

Dar adevăratul spectacol începe în cele câteva încăperi, pe care Maia (citeşte: „mamaia”) le-a păstrat intacte de la moartea mamei sale, adică de mai bine de cincisprezece ani. Ai senzaţia că Bunica tocmai a ieşit niţel să schimbe o vorbă prin vecini şi că ele, încăperile, pline de lucruri vechi, pline de lumină, continuă să respire odată cu jocul umbrelor în fereastră şi cu plutitul agale al unor fire de praf rătăcite prin zonă. Aceasta este treaba lor, a tuturor, îmi dau seama, a paharelor pentru sirop de vişine puse acum unul peste altul pe pervaz, a patului pe care fereastra îşi varsă roşu-rozaliu lumina sa lină, a vazei de lemn cu lumânare şi busuioc în ea, a hainelor din cuier sau a celor două taburete ce îşi întind somnoroase picioarele.

Dar, ştiţi, eu aici simt uneori nevoia să mă retrag din agitaţia asta uneori atât de sterilă a cotidianului, din clănţănitul ăsta parcă fără de suflet al lumii. Da, e adevărat, acesta este unul dintre locurile unde ţi se oferă şansa de a deveni, hmm, înţelept.










L.E. Acum, şi pe foto-magazin. :)
L.E. 2. Şi, acum, şi în revistă.

21 de comentarii:

andibob spunea...

Imi place toata seria. Cred ca ti-ai re-creat universul oniric din copilarie. Fabulos spați vizual. Foarte piritualizat ...

andibob spunea...

*spiritualizat :)

andibob spunea...

*spațiu!!
uff nu ma pot obisnui cu tastura noua..............scuze :)

Andrei spunea...

Hmm, nu, nu cred ca e din copilarie... Mai degraba l-am (re)descoperit acum recent, odata cu Fotografia.

Andrei spunea...

:) Nu-i nimic. Oricum, ma bucur foarte ca iti place.

andibob spunea...

Ieri am uitat sa spun si de povestea ta frumoasa cat imi place...As fi dat orice sa mai am si eu asa ceva. Tinerii din ”familionul” meu au daramat tot si au construit case moderne:( Norocosule...
Ati creat amintiri de vis.

rosekate spunea...

Superba serie! Imi place in mod deosebit a doua fotografie, din cauza luminii si a culorilor, dar mai ales din cauza amintirilor ce le evoca. Paharele desperecheate si colorate sunt superbe! Iar florile copacului de afara aduc o nota de gingasie.
Foarte faina a doua, in alb-negru, excelenta alegere!

Andrei spunea...

Mulţam fain, Rosekate.

ggl spunea...

Ia uite:
http://gruppof.blogspot.com/2009/07/gruppo-f-inbox-zuzana-salajkova.html

Andrei spunea...

Mulţam pentru link! :) (Bunica mea e mai tare. :D )

marius casian spunea...

ai niste compozitii atat de frumoase! cand vad o fotografie, ma gandesc la un tablou. Iar astea sunt minunate! :)

Andrei spunea...

Multumesc din suflet. :)

trestie spunea...

E asa de cald si bine aici, la tine, ca nu-mi mai vine sa ies pe asa o vreme rea...
Locul tau mi-a amintit de al meu. Al meu moare incet de cativa ani si nu mai pot sa-l revad decat in vis si amintiri. Altfel nu-l mai recunosc. Cand eram mai mica, acum 2 ani, am scris si eu o scriere ca sa nu uit. Uitarea e cel mai aprig dusman. Numai atunci cand ierti trebuie sa-ti fie prieten...
Pot sa mai stau pe-aici?..

trestie spunea...

No, ca uitai sa spui ca la tine miroase a levantica si fan uscat...

Andrei spunea...

Frumoasa scrierea ta. Te rog, te invit sa mai stai pe aici. Fa-te comoda, uite, ma duc sa-ti aduc un ceai fierbinte si gem de capsuni.
:)

trestie spunea...

Multumesc pentru ceai. Interesant e ca stii si care-i gemul meu preferat :)
Cat despre scriere, te asigur ca nu am niciun merit, cuvintele au venit din alta parte, eu doar incerc sa fiu un bun mesager...

Andrei spunea...

:)

Petite Inc. spunea...

"La Bunica" - mi-a creat o emotie desavarsita....am plans de atata frumusete. Viziunea ta scoate la iveala un adevar coplesitor, viu, rotund...plin de o liniste spirituala care m-a curatat....m-a alinat...
Multumesc
Ioana

Andrei spunea...

Si eu iti multumesc, Ioana.

Iulia Elize spunea...

Minunat, parca niste ingerei pazesc ferestrele acelea, de afara, din spatele lor... am tot "calatorit" pe paginile tale, aici m-am oprit insa cu o emotie deosebita...

Andrei spunea...

Multumescu-ți foarte, Iulia. :) Ma bucur din suflet ca îți plac.