#62 (1%)

Un argument anti-ateu care, cu cât mai mult meditez asupra lui, cu atât mi se pare mai puternic. Mai precis, nu este ceva care să probeze irecuzabil existenţa lui Dumnezeu, ci care nu face decât să arate că acest ateism (să îl numesc) „placid“ contemporan reprezintă doar o complacere şi în niciun caz o asumare veritabilă a acestei opţiuni existenţiale:

Ce sau cine îi garantează ateului siguranţa zilei de mâine (în sensul cel mai propriu)? Dacă, de pildă, dintr-o dată, legile materiale, fizice care guvernează lumea îşi vor înceta brusc acţiunea? Dacă peste 5 secunde legea atracţiei universale nu va mai fi valabilă, iar Terra şi cosmosul întreg o vor lua razna, căzând într-un teribil haos?

Întrebările pot părea prosteşti :), bineînţeles. Dar, din ce văd şi cunosc eu, nu există vreo dovadă infailibilă care să le desfiinţeze în proporţie de 100%. Aceasta, pentru că demonstrarea principiilor la care ele se referă se face având în vedere observaţii valabile în mod implicit în trecut, fie el foarte apropiat sau îndepărtat. Newton a avut revelaţia descoperirii legii atracţiei universale după ce mărul i-a căzut în cap, şi s-a bazat în elaborarea ei numai, evident, pe principii şi egalităţi validate până atunci, şi niciodată pe adevăruri existente în viitor — fără Dumnezeu, matematic vorbind, la propriu!, mă îndoiesc că există adevăruri reale oricărui moment posterior, fie şi infinitezimal, lui t_0.

Da, există probabilităţi foarte mari, există intuiţie, există, la o adică, bun-simţ, toate arătând că, din moment ce legea gravitaţiei universale funcţionează de la începutul universului, ar fi normal ca ea să continue să funcţioneze şi pe mai departe. Corect, însă toate acestea nu reprezintă, dacă suntem într-adevăr lucizi, decât presupoziţii, şi nu certitudini. Există acolo un cutremurător 1% care e mai mult decât destul ca să te arunce în abis. (Tot despre legea gravitaţiei, Richard P. Feynman, fizician strălucit al secolului 20, socotit cam al doilea după Einstein, sublinia, elocvent aş zice în raport cu aceste rânduri, că omul de ştiinţă nu poate decât să o fixeze ca formulă şi să descrie cum se manifestă practic, însă nu va fi vreodată capabil să explice de ce ea arată efectiv aşa şi nu altfel.)

Aşa se explică şi de ce depresia şi angoasa sunt mărci atât de specifice vremurilor noastre: în lipsa divinităţii, e firesc ca totul să alunece (pe bună dreptate în acest sistem referenţial!) în neant*. Ca atare, ateismul autentic nu ar trebui să însemne altceva decât disperarea cea mai neagră, groaza coşmarescă de a adormi noaptea şi de a (nu) te mai trezi dimineaţa. (Vezi Kafka, Bacovia, Max Blecher etc.) A fi ateu şi a nu simţi aşa ceva îmi pare a fi o contradicţie în termeni cât se poate de laşă, un compromis major, o complacere inconştient de, hmm, conştientă. Poate de aceea Hristos îi condamnă cu atâta intransigenţă pe cei „căldicei“ şi probabil că, pe de altă parte, din acelaşi motiv opinează aparent paradoxal Steinhardt că ateismul real este treapta imediat inferioară credinţei celei mai profunde.


*)Dimpotrivă, iată, atunci când patristica afirmă că dacă Dumnezeu s-ar retrage fie şi pentru un moment din creaţie aceasta s-ar prăbuşi, nu e vorba de nicio figură de stil, ci de factualitatea cea mai acută.