Hibernal haiku

Nu, nu claxoanele cu țipătul lor isteric într-un blocaj de circulație, nu duduitul schizofrenic ca un bocanc ce te apasă direct pe creier al picamerelor, nu manelele care îneacă fonic, cu ghiuluri și lanțuri, plămânul oricum cangrenat al pădurii, oh, nu, nu răgetul de infern al avioanelor care decolează și, vai mie, vai ție, nici măcar șuieratul dement al bombelor – nu, nu ele fac cel mai mult zgomot pe planeta aceasta care e totuși în continuare albastră.

Exact, nu mașinile poluează și ucid în primul rând existența, ci noi, noi cu trăncănelile și discuțiile noastre, noi, care vorbim și vorbim și zicem lucruri și chestii. Ce hărmălaie imensă e în lume. Săracii de noi, am ajuns să spunem atât de simplu „om”, „viață” și „moarte” și chiar să credem că forma aceasta golită chiar acoperă integral – termen impropriu – noțiunea. Ridicăm zgârie-nori de vocabule pe temeliile cele mai șubrede și ne facem, mici de zile, mari de patimi, vorba unui poet azi decăzut, că nu știm că nu sunt, aici, în patria de jos, dicționar sau savant care să le deznoade rostul vreodată, fără rest. Pretindem că nu auzim – cea mai perversă superstiție – că știința ne spune că celula se înmulțește prin meioză sau prin mitoză și că un atom conține mezoni, dar că ea însăși admite, dacă e corectă până la capăt, că îi e imposibil să afle cauza de dincolo de cifre a acestor legi.

Of, vorbim și pentru că altfel ne simțim singuri și încercăm să ne ținem de urât, vorbim și ca să fugim de clișee. Tremurăm de-a dreptul de furie și urlăm cu indignare împotriva lor. Dar dacă frumusețea se află în ochiul privitorului (clișeu), oare nu cumva banalitățile însele există și ele, pe jumătate măcar, tot acolo? În vârtejul acesta pornit tot din ceea ce am ales noi să facem din cuvinte ni se pare că totul a devenit un cadavru cu farduri expirate.

Și că unu plus unu fac doi a ajuns, și asta de ceva vreme, să ne enerveze. Totuși, deși ne scoate din sărite, unu plus unu e egal tot cu doi, oricât de isteric ne-am împotrivi. Incredibil cât de repede trecem peste „doi”, peste „egal”, peste grozavul „plus”. (Fusei chiar poetic aci. Verbele, am mai spus-o, sunt demult femei ușoare, iar culegerile de cuvinte – bordeluri.) Dacă l-aș înțelege pe „unu”, om aș fi. (Iar!...)

Ne înfuriem amarnic pe clișee, și pe bună dreptate până la un punct, însă mai e un pas, doar unul, și însăși dragostea mamei pentru pruncul ei ni se va părea tot un clișeu. Și, atunci, prosteasca noastră împietrire că știm realmente despre ce e vorba ne va orbi complet și nu vom vedea că trăim de fapt, suflete clișeizate, apocalipsa.

Dar poate că tot ceea ce trebuie să facem e, ca într-un hibernal haiku, să tăcem, să nu mai spunem o vorbă și doar să ascultăm liniștea, să ne gândim la stupid de evidentul fapt că, înainte de a fi fost, nu eram. Să ne ținem odată fleanca aia și să privim. Poate Dumnezeu, singur în Rai de milenii, se va milostivi și ne va ajuta să vedem că, între cer și pământ, o pasăre cel puțin se află pe sârmă.

[Seria întreagă, pe site. Publicat şi pe foto-magazin.ro, în „PHOTO magazine“ și în „World Photographers Summit“.]