Orice tip de judecată, complexă ori simplă, şi orice sistem de gândire, construit dintr-un demers voluntar sau nu (oricare om are un astfel de sistem) sunt elaborate pe baza unui şir de raţionamente de tot felul - silogisme, analogii, comparaţii etc. Cu alte cuvinte, opiniile omului despre sine şi despre ceea ce îl înconjoară au, din punctul său de vedere, o anumită justificare.
Dar. Sub toate silogismele şi cohorta pestriţă a diverselor soiuri de raţionament – fie că e vorba de găsirea Elodiei sau de existenţa extratereştrilor, fie de validitatea sistemului filozofic al lui Platon –, se află cel puţin o presupoziţie peremptorie, o propoziţie cu caracter axiomatic, percepută ca pe cât de evidentă, pe atât de indemonstrabilă prin argumente logice.
Şi, atunci: ce „organ” intern asigură justeţea unui astfel de enunţ de netăgăduit ? Ce îmi spune mie, altfel zis, că ceea ce eu socot prea evident ca să mai aibă nevoie de a fi demonstrat este realmente corect ? Când pot fi sigur că respectivul „organ” de percepţie este sănătos şi că deci chiar mă pot bizui pe el ?
Era o sintagmă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu