#42. Caracterul 'real' al fotografiei şi alte povestiri

Când oare va dispărea din mentalitarul comun ideea că fotografia e realitate propriu-zisă ? Fotografia înseamnă o reprezentare a realităţii, nu aceasta însăşi. Aplicarea termenului de "obiectivitate" în fotografie nu este şi nu va fi niciodată totalmente valabilă.

Brooks Jensen, argument de bun-simţ: fotografia nu e realitate pentru simplul motiv că, în realitate, oamenii nu au doi centimetri, aşa cum apar într-o poză. Apoi, realitate este tot ce există. Or, fotograful hotărăşte, subiectiv aşadar, să fotografieze un anumit om dintr-o mulţime, cutare obiect din mai multe, şi aşa mai departe. Prin simpla alegere a obiectivului/punctului de staţie/filmului/diafragmei etc., fotograful se implică, repet, personal în realizarea cadrului. Şi atunci de unde atâta dispreţ pentru cei ce folosesc Photoshop ? Aparatul e o unealta, software-ul e altă unealtă, iar creatorul se foloseşte - dar nu e folosit - de ele pentru exprimarea mesajului.

A, că există genuri fotografice - exemplul cel mai evident, fotoreportajul - mai apropiate de percepţia noastră pur oculară, fiziologică, asupra lumii - da. Dar de la asta până la a le suprapune perfect, ireductibil, e cale lungă. Mi se pare cât se poate de justificată analogia cu domeniul literar. (Şi cu istoria artei în general, de fapt.) Un roman de Balzac va părea mult mai 'realist' (de unde şi numele curentului respectiv) decât "Micul Prinţ" al lui de Saint-Exupéry. Sau, tot pe acolo, decât - carte la modă, nu degeaba însă - "Pescăruşul Jonathan Livingston" al lui Richard Bach. Şi de abia aici ar fi problema cu Photoshopul: să pretinzi că respectivul cadru aparţine acestei dintâi categorii, cea mai apropiată de realitate, când, de fapt, ai şters sau adăugat un anume element. Să vrei să convingi pe cineva că "Odă (în metru antic)" este un text epic de cea mai pură origine. Doar că niciodată, nici o carte, nici o poză nu vor fi realitate propriu-zisă. Scriitorul/fotograful poate cel mult visa să se apropie asimptotic de axa absciselor, vorba vechii metafore, fără a putea însă a o atinge vreodată. Prin definiţie.

Încă nici asta nu-i totul. În paragraful anterior, am zis că fotoreportajul poate fi socotit cel mai apropiat de realitate. OK. Dar ce realitate ? Cea materială, obiectuală. Dar de ce aceasta ar fi mai presus realităţii mele interioare ? Faptul că azi, la orele 14:35, am fost bucuros e la fel de adevărat ca şi cel că tot azi, la aceeaşi oră, o maşină galbenă era parcată lângă Arcul de Triumf. Ca atare, de ce nu ar exista şi un tip de 'fotoreportaje' ale sufletului ? Ar avea fix acelaşi statut ontologic precum celelalte.

Din alt punct de vedere, e foarte interesant de urmărit felul în care această superstiţie - mult mai rău decât să nu ştii e să ai impresia că ştii - se propagă şi se autoîntreţine. Nu de alta, dar ca ea sunt multe, multe altele...

Nene blând din Paloş (III)

Satul Paloş, Ardeal (II)

3... 2.... 1...

Dragi prieteni,

Avem onoarea să vă prezentăm... "FOTOEMOŢII". Or fi doar câţiva biţi pe un internet cvasi-infinit, dar pentru noi sunt nişte biţi unde ne simţim ca între noi, bătrânii amici din copilărie.

„Fotoemoţii”. Deoarece credem cu încăpăţânare într-o artă fotografică – scriere cu lumina, se ştie – ce mărturiseşte deschis şi după puterile fiecăruia dintre noi despre iubirea... : http://fotoemotii.blogspot.com/


:)

6:34 AM

Ciucaş, azi, 8:40 AM