29 septembrie 2008

#42. Caracterul 'real' al fotografiei şi alte povestiri

Când oare va dispărea din mentalitarul comun ideea că fotografia e realitate propriu-zisă ? Fotografia înseamnă o reprezentare a realităţii, nu aceasta însăşi. Aplicarea termenului de "obiectivitate" în fotografie nu este şi nu va fi niciodată totalmente valabilă.

Brooks Jensen, argument de bun-simţ: fotografia nu e realitate pentru simplul motiv că, în realitate, oamenii nu au doi centimetri, aşa cum apar într-o poză. Apoi, realitate este tot ce există. Or, fotograful hotărăşte, subiectiv aşadar, să fotografieze un anumit om dintr-o mulţime, cutare obiect din mai multe, şi aşa mai departe. Prin simpla alegere a obiectivului/punctului de staţie/filmului/diafragmei etc., fotograful se implică, repet, personal în realizarea cadrului. Şi atunci de unde atâta dispreţ pentru cei ce folosesc Photoshop ? Aparatul e o unealta, software-ul e altă unealtă, iar creatorul se foloseşte - dar nu e folosit - de ele pentru exprimarea mesajului.

A, că există genuri fotografice - exemplul cel mai evident, fotoreportajul - mai apropiate de percepţia noastră pur oculară, fiziologică, asupra lumii - da. Dar de la asta până la a le suprapune perfect, ireductibil, e cale lungă. Mi se pare cât se poate de justificată analogia cu domeniul literar. (Şi cu istoria artei în general, de fapt.) Un roman de Balzac va părea mult mai 'realist' (de unde şi numele curentului respectiv) decât "Micul Prinţ" al lui de Saint-Exupéry. Sau, tot pe acolo, decât - carte la modă, nu degeaba însă - "Pescăruşul Jonathan Livingston" al lui Richard Bach. Şi de abia aici ar fi problema cu Photoshopul: să pretinzi că respectivul cadru aparţine acestei dintâi categorii, cea mai apropiată de realitate, când, de fapt, ai şters sau adăugat un anume element. Să vrei să convingi pe cineva că "Odă (în metru antic)" este un text epic de cea mai pură origine. Doar că niciodată, nici o carte, nici o poză nu vor fi realitate propriu-zisă. Scriitorul/fotograful poate cel mult visa să se apropie asimptotic de axa absciselor, vorba vechii metafore, fără a putea însă a o atinge vreodată. Prin definiţie.

Încă nici asta nu-i totul. În paragraful anterior, am zis că fotoreportajul poate fi socotit cel mai apropiat de realitate. OK. Dar ce realitate ? Cea materială, obiectuală. Dar de ce aceasta ar fi mai presus realităţii mele interioare ? Faptul că azi, la orele 14:35, am fost bucuros e la fel de adevărat ca şi cel că tot azi, la aceeaşi oră, o maşină galbenă era parcată lângă Arcul de Triumf. Ca atare, de ce nu ar exista şi un tip de 'fotoreportaje' ale sufletului ? Ar avea fix acelaşi statut ontologic precum celelalte.

Din alt punct de vedere, e foarte interesant de urmărit felul în care această superstiţie - mult mai rău decât să nu ştii e să ai impresia că ştii - se propagă şi se autoîntreţine. Nu de alta, dar ca ea sunt multe, multe altele...

6 comentarii:

Anonim spunea...

bacicu, tind sa te combat. Fotografia e realitate; daca vrei sa trimiti un mesaj o pui frumos pe un perete si atunci e arta. La fel cum un castron de spaghete pe masa e mancare iar intr-o expozitie devine o capodopera ;) Iar fotosopu e o problema decat pt cei care nu stiu sa-l foloseasca. Daca iti pui problema asta deja poti sa spui de cei care folosesc filtre si aparate performante ca sunt niste impostori - ei de ce nu folosesc o camera de telefon sau macar una pointendsut?

Andrei spunea...

"Comparaison n'est pas raison" in acest caz, batranul meu prieten. Un castron de spaghete intr-o expozitie devine capodopera ? Cum asa ? E drept, cred ca inteleg ce vrei sa zici: pt cine stie cu adevarat sa aprecieze, si spaghetele alea sunt ceva deosebit ('capodopera'). Dar, daca noi, oamenii, am sti sa apreciem totul asa, la reala valoare, nu cred ca am mai avea nevoie de arta. Deoarece ar insemna ca suntem deja, cu sufletul, mintea si chiar trupul, undeva, acolo, Sus...

In privinta Photoshopului, ma refer la clasica deja disputa intre fotografi, 'straight photography' vs 'adeptii Photoshop'. :) Si nu cred ca ai inteles ce am vrut sa zic - eu sustin ca nu conteaza in primul rand uneltele, ci simtul artistic al fiecaruia. Cu PS sau nu, arta tot arta ramane, deci.

:)

Anonim spunea...

Cum devine un castron de spaghete arta intr-o galerie? Simplu: valoarea este data de locatie nu de obiect. La fel cum pozele tale puse pe un portal de turism sunt poze frumoase, iar pe un portal de fotografie e arta ;)

Cat despre photoshop, spunem acelasi lucru in moduri diferite: eu spun ca nu trebuie facuta diferenta dintre unelte (pentru ca si aparatul foto e tot o unealta) iar tu spui ca cel mai important e cel care apasa butonul (fie al camerei, fie al tastaturii). Sau poate doar vad eu lucrurile altfel ;)

Andrei spunea...

:) nu contextul confera valoarea/caracterul artistic: Beethoven, intr-o padure de manele, tot Beethoven e.

cat despre PS - pai si eu tot de unelte am vorbit. nu ai fost atent:) : "aparatul e o unealta, software-ul e altă unealtă, iar creatorul se foloseşte - dar nu e folosit - de ele pentru exprimarea mesajului." deci da, amandoi zicem acelasi lucru.

;)

Anonim spunea...

deci da, si deci betovan nu hare valoare la buticu cu manele pentru ca e chici!

Andrei spunea...

aici chiar nu pot sa te contrazic. :))