#61 (despre educaţie)

- şcoala/educaţia sunt necesare fiinţei umane. „Teacher, leave our kids alone!“ (interpretat la propriu) - o inepţie. Un copil crescut de animale nu se comportă ca un om, ci ca un animal

dar

- şcoala nu trebuie să vâre pe gât cât mai multe cunoştinţe, ci să favorizeze cunoaşterea
- nu în primul rând transmiterea de la profesor la elev a unor informaţii gata mestecate, ci mai degrabă cultivarea dorinţei personale de a cunoaşte, fiecare după talanţii săi
- se vorbeşte mereu de inteligenţă, dar nu pomeneşte nimeni de înţelepciune - extrem de inteligent a fost şi Hitler; inteligenţa e o condiţie necesară, dar nu suficientă
- se predau zeci de pagini de comentarii literare, dar fără a le da şansa elevilor înşişi să creeze — şi nu pentru a face din fiecare dintre ei genii artistice, ci pentru a le arăta în primul rând că a crea înseamnă a te îndumnezei
- şcoala — mijloc, nu scop în sine; la fel, notele şi cărţile
- profesorii, cu cât sunt mai sus pe scara educaţională, cu atât tind să se socotească stăpâni absoluţi ai cunoaşterii — atitudine care nu face decât să dovedească faptul că ce posedă ei în realitate sunt doar cunoştinţe. De ce? Da, în cărţi se află cunoştinţe din care poţi să obţii cunoaştere. Dar pentru asta nu e suficientă lectura, ci acţiunea efectivă, personală.
- educatorul, copleşit narcisistic de propria-i imagine, ajunge să vrea să îi facă pe cei educaţi să devină asemeni lui, să-şi creeze discipoli şi şcoli de gândire. Dar nu acesta este scopul. Scopul adevărat al profesorului este de a-i ajuta pe elevi să devină ei înşişi. Restul ţelurilor — doar subordonate acestuia; fără el: mofturi, nimicnicii
- educaţia, până la a forma specialişti, trebuie să formeze în primul rând oameni, oameni întregi. Însă, mai întâi, lucru necuantificabil de nicio diplomă, trebuie ca formatorul însuşi să fie om.