„La Bunica“

Nu cred că oamenii mănâncă icre negre pentru că le place, ci pentru simplul motiv că sunt icre negre. Şi chiar nu e adevărat că între Frumos, Adevăr şi Bine se află nişte prăpastii adânci. Din contră! Mă rog, oricum, nu ştiu, uneori îţi vine să ţii pentru tine toate cuvintele temându-te ca nu cumva indiscreţia pe care le-o imprimi pe cât de uman, pe atât de nevolnic să nu tulbure cu stridenţa ei liniştea aşternută domol împrejur. Însă da, aşa este, există locuri pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ în speranţa că, în veacul atoatenegator, ne-om întâlni cu noi înşine.

Un astfel de loc este cel căruia, de când mă ştiu, îi zic „La Bunica”. Aici a locuit nu mamaie, aşa cum ar părea, ci de fapt străbunica mea, căreia însă eu îi ziceam aşa, „Bunica”. E vorba de o casă veche ţărănească zidită fix în AD 1900, alcătuită din două camere, un mic hol şi un cerdac. În faţa ei, o curte cu o iarbă numai bună să te întinzi pe ea şi să te uiţi la cer, la nori ori la stele – alegerea ta. Pe astea poţi, eventual, chiar să le şi priveşti, ceea ce, mie unul, uneori îmi mai şi iese. Bine, din nou, doar dacă vrei, categoric. În dreapta cum intri pe poartă dai de o mică bucătărie cu două gemuleţe, de pe a cărei uşă albastră de lemn vopseaua a început să se scorojească.

Dar adevăratul spectacol începe în cele câteva încăperi, pe care Maia (citeşte: „mamaia”) le-a păstrat intacte de la moartea mamei sale, adică de mai bine de cincisprezece ani. Ai senzaţia că Bunica tocmai a ieşit niţel să schimbe o vorbă prin vecini şi că ele, încăperile, pline de lucruri vechi, pline de lumină, continuă să respire odată cu jocul umbrelor în fereastră şi cu plutitul agale al unor fire de praf rătăcite prin zonă. Aceasta este treaba lor, a tuturor, îmi dau seama, a paharelor pentru sirop de vişine puse acum unul peste altul pe pervaz, a patului pe care fereastra îşi varsă roşu-rozaliu lumina sa lină, a vazei de lemn cu lumânare şi busuioc în ea, a hainelor din cuier sau a celor două taburete ce îşi întind somnoroase picioarele.

Dar, ştiţi, eu aici simt uneori nevoia să mă retrag din agitaţia asta uneori atât de sterilă a cotidianului, din clănţănitul ăsta parcă fără de suflet al lumii. Da, e adevărat, acesta este unul dintre locurile unde ţi se oferă şansa de a deveni, hmm, înţelept.










L.E. Acum, şi pe foto-magazin. :)
L.E. 2. Şi, acum, şi în revistă.

Căsuţa de sub Carul Mare

Căsuţa din poveste III

Căsuţa din poveste II

9014

Uneori, destinul.

#64 (ochii vs aparatul)

De la lume adunate... fotografic vorbind. De-a lungul timpului, am reţinut câteva - mă rog, 6 - echivalenţe aproximative între trăsăturile percepţiei vizuale umane şi parametrii aparatului foto. Foarte interesant de ştiut. Ghilimelele se subînţeleg:

- diafragma ochiului uman: f 1.8
- sensibilitatea: ISO 800
- distanţa focală: 50 mm
- megapixeli: 150 MP
- interval dinamic: 16 EV (intervalul unui DSLR: 7-9 EV)
- numărul de nuanţe de gri pe care le putem distinge: 200 (în grayscale există 256)

Am înfrânt! :)

Anume, la Concursul Fotografic „Romania's Hidden Treasures“ organizat de Camera de Comerţ Româno-Britanică, în cadrul celei de-a doua ediţii a Zilelor Britanice desfăşurate în ţara noastră. Daca anul trecut mi s-a acordat premiul special, de data aceasta am câştigat premiul I, în valoare de 1 000 de lire sterline, cu fotografia „Axis Mundi“. Lucrările finaliste sunt expuse în perioada 1 iunie - 5 iulie în holul hotelului Novotel din Bucureşti, ca apoi să fie prezentate şi la Londra, pe 26 octombrie.

#63

Citii că s-a făcut un (nou?) sondaj despre gradul de fericire a oamenilor din 60 de ţări. Cei mai fericiţi s-au declarat nigerienii. Cei mai nefericiţi: românii.

Valentina #3

#62 (1%)

Un argument anti-ateu care, cu cât mai mult meditez asupra lui, cu atât mi se pare mai puternic. Mai precis, nu este ceva care să probeze irecuzabil existenţa lui Dumnezeu, ci care nu face decât să arate că acest ateism (să îl numesc) „placid“ contemporan reprezintă doar o complacere şi în niciun caz o asumare veritabilă a acestei opţiuni existenţiale:

Ce sau cine îi garantează ateului siguranţa zilei de mâine (în sensul cel mai propriu)? Dacă, de pildă, dintr-o dată, legile materiale, fizice care guvernează lumea îşi vor înceta brusc acţiunea? Dacă peste 5 secunde legea atracţiei universale nu va mai fi valabilă, iar Terra şi cosmosul întreg o vor lua razna, căzând într-un teribil haos?

Întrebările pot părea prosteşti :), bineînţeles. Dar, din ce văd şi cunosc eu, nu există vreo dovadă infailibilă care să le desfiinţeze în proporţie de 100%. Aceasta, pentru că demonstrarea principiilor la care ele se referă se face având în vedere observaţii valabile în mod implicit în trecut, fie el foarte apropiat sau îndepărtat. Newton a avut revelaţia descoperirii legii atracţiei universale după ce mărul i-a căzut în cap, şi s-a bazat în elaborarea ei numai, evident, pe principii şi egalităţi validate până atunci, şi niciodată pe adevăruri existente în viitor — fără Dumnezeu, matematic vorbind, la propriu!, mă îndoiesc că există adevăruri reale oricărui moment posterior, fie şi infinitezimal, lui t_0.

Da, există probabilităţi foarte mari, există intuiţie, există, la o adică, bun-simţ, toate arătând că, din moment ce legea gravitaţiei universale funcţionează de la începutul universului, ar fi normal ca ea să continue să funcţioneze şi pe mai departe. Corect, însă toate acestea nu reprezintă, dacă suntem într-adevăr lucizi, decât presupoziţii, şi nu certitudini. Există acolo un cutremurător 1% care e mai mult decât destul ca să te arunce în abis. (Tot despre legea gravitaţiei, Richard P. Feynman, fizician strălucit al secolului 20, socotit cam al doilea după Einstein, sublinia, elocvent aş zice în raport cu aceste rânduri, că omul de ştiinţă nu poate decât să o fixeze ca formulă şi să descrie cum se manifestă practic, însă nu va fi vreodată capabil să explice de ce ea arată efectiv aşa şi nu altfel.)

Aşa se explică şi de ce depresia şi angoasa sunt mărci atât de specifice vremurilor noastre: în lipsa divinităţii, e firesc ca totul să alunece (pe bună dreptate în acest sistem referenţial!) în neant*. Ca atare, ateismul autentic nu ar trebui să însemne altceva decât disperarea cea mai neagră, groaza coşmarescă de a adormi noaptea şi de a (nu) te mai trezi dimineaţa. (Vezi Kafka, Bacovia, Max Blecher etc.) A fi ateu şi a nu simţi aşa ceva îmi pare a fi o contradicţie în termeni cât se poate de laşă, un compromis major, o complacere inconştient de, hmm, conştientă. Poate de aceea Hristos îi condamnă cu atâta intransigenţă pe cei „căldicei“ şi probabil că, pe de altă parte, din acelaşi motiv opinează aparent paradoxal Steinhardt că ateismul real este treapta imediat inferioară credinţei celei mai profunde.


*)Dimpotrivă, iată, atunci când patristica afirmă că dacă Dumnezeu s-ar retrage fie şi pentru un moment din creaţie aceasta s-ar prăbuşi, nu e vorba de nicio figură de stil, ci de factualitatea cea mai acută.