#67 (D.P. in viziunea lui A.P. Observaţii de A.B.)

Nu era greu de ghicit că activitatea, să o numesc „extrateatrală“, a lui Dan Puric îi va atrage o grămadă de contestatari. Nu m-aş fi aşteptat însă la reacţiile lui Andrei Pleşu cu privire la el, reacţii expuse în două articole din „Adevărul“, anume, cronologic, aici şi aici. Redau în continuare nişte observaţii pe care le-am facut în subsolul articolelor respective, pe câteva siteuri care le-au preluat:

«Mi-a plăcut foarte mult „Despre îngeri”, şi indiscutabil eruditul autor al cărţii mi se pare un om cu bun-simţ, însa ce spune el acum despre Dan Puric îl transformă într-un simplu chibiţ.

A.P. zice undeva în interviu: "Părerea mea sinceră este că el [Dan Puric] nu este pregătit pentru acest rol [de „guru”, potrivit lui A.P.], din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului. Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti."

Deşi pomeneşte de logică, argumentele lui Pleşu sunt de fapt împotriva acesteia şi a rigorii:

1.a) Dintr-o pretinsă mică „pompă profetică”, adică, vezi Doamne, mimată, A.P. deduce nefondat o chipurile mare ipocrizie a lui Dan Puric, anume ca s-ar simţi ‘indecent' în 'rolul' său, pe care l-ar 'juca' din, să zicem, grandomanie. Dintr-un indiciu subtil, 'mic', A.P. are impresia că extrage o trăsătură major-negativă (prin indecenţa sa) a lui Puric. Însă face din ţânţar, armăsar, după mine.

b) Apoi, tot aici, cele două caracteristici pe care A.P. pretinde ca le-a identificat la Dan Puric sunt emise subiectiv şi nefondat, mai ales în condiţiile în care A. P. însuşi admite că nu cunoaşte decât parţial ce face şi cine este Dan Puric: „Domnul Puric recurge frecvent, atât cât l-am urmărit [s.m., Andrei Baciu], la nume, probleme şi concepte despre care nu are decât o informaţie de dicţionar, sau din auzite.” Dacă nu l-a urmărit decât „atât”, adică insuficient, de unde ştie dl A. P. ce cultură are sau nu are D. P. ? De ce emite astfel de (false) judecăţi de valoare necruţătoare în condiţiile în care din chiar spusele lui (pline de fair-play în acest caz, indubitabil) un om lucid deduce că de fapt A.P. nu posedă toate datele problemei ?

2. Premisa de la argumentul doi (trebuie să ai cultură pentru a fi „guru” – termen echivalent cu „lider spiritual”, conotat însă depreciativ de Pleşu când i-l asociază lui Dan Puric, şmecherie semantică conştientă sau nu, însă semnificativă) este falsă: unii dintre apostoli erau analfabeţi, şi totuşi au devenit „pescari de oameni”. Viaţa nu este o bibliografie, cum ajung sa creadă mulţi oameni citiţi, ci mult mai mult decât atât. Nu litera e de fapt cea care înalţă, ci spiritul în care ea e înţeleasă.

3. A nu respecta regulile citării („Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti”, A.P.) e o eroare de discurs, într-adevăr. Dar, oare, chiar poţi să spui cu mâna pe inimă că Puric e un răstălmacitor notoriu ? Chiar aş fi curios ca Pleşu să indice exact erorile de citare facute de D.P. Aş crede că da, D.P. a fost inexact cu un citat sau altul, dar de la asta pana la a generaliza cum face discipolul lui Noica e cale lungă. Cineva capabil să sesizeze articularea internă a unei argumentări nu poate decât să constate cum A. P. îşi contrazice propriile principii implicite.

4. A.P. il acuză pe Dan Puric de lipsa smereniei. Da, D.P. vorbeşte ca un om foarte sigur pe el. Dar are acest drept. Hristos ne-a învăţat să avem curaj, ca doar suntem fiii Lui. Păcătoşi, da, dar ai Lui. Oare de ce ţi-ar fi frică daca eşti conştient de acest adevăr şi îl traieşti realmente? De aici siguranţa de sine a lui D.P., care e de fapt nu îngâmfare, ci „îndrăznire”, în accepţiunea evanghelică a termenului.

„Lipsă de smerenie”, zice A.P., care l-a urmarit doar „atât” pe D.P. Înseamnă că în acel „atât” jenant al lui Andrei Pleşu nu au intrat aprecierile negative pe care D.P. le face asupra propriei persoane, referindu-se la păcătoşenia sa. Nu a vazut dl Pleşu nici autoironiile la care D.P. se supune constant prin identificarea sa cu un simplu... „puric”. Dar, deh, A.P. îl acuză totuşi de „lipsă de smerenie”.

5. Ca atare, ce i se poate reproşa lui A.P – dincolo de faptul că nu simte Adevărul pe care îl mărturiseşte Puric (păstrând proporţiile, evident, avem aici chiar întâlnirea dintre raţiunea/filosofia cu pretenţii atotdominatoare şi credinţă/har, adică dintre Pilat şi Hristos: „Eu sunt Adevărul”, zice Al Doilea. „Ce este adevărul?”, răspunde cel dintâi) –, este, culmea!, tocmai autocontrazicerea, nerespectarea unei banale logici pe care însuşi o clamează: pe scurt, emite judecăţi absolute despre cineva/ceva pe care nu îl cunoaşte cu adevărat.

6. „Am scris ceva la un moment dat despre el, fără să-l numesc, şi mi s-a spus că sunt invidios. Eu îl admir pe Dan Puric ca actor. E un artist de top. Din păcate, se întâmplă şi cu el ce se întâmplă cu mulţi alţii. Ca să fiu pedant, aş spune că avem de a face cu o problemă de logică a autorităţii. Există un câmp de competenţă pentru fiecare, şi cine iese din acest câmp îşi pierde şi competenţa şi autoritatea.” – reiau argumentul cuiva de pe siteul adevarul.ro : dacă Pleşu vorbeşte de câmpuri de autoritate, atunci el cum de a scris „Despre îngeri” fără licenţă în teologie/angelologie? Nu că aş fi de acord cu ipoteza în sine, dar e simplu de văzut de aici încă o dată cum se contrazice Pleşu, judecând cu unităţi de măsură diferite.

A. P., deşi încearcă în cazul de faţă să nu fie pedant (aşa cum rezultă din „Ca să fiu pedant, aş spune că avem de a face cu o problemă de logică a autorităţii” – deci aici e pedant, pt că e nevoit sa folosească o sintagmă mai pretenţioasă, dar, rezultă indirect, în rest nu), tocmai asta se dovedeşte a fi. Este exagerat de minuţios în lucruri neînsemnate (adica se cramponează de erori formale ale lui D.P. – eu, A. B., nu ştiu care sunt ele, însă îmi dau seama de posibilitatea lor firească, D.P. e şi el doar un om), dar nici măcar în acest fel de a aborda lucrurile nu este consecvent, pentru ca încalcă tocmai regulile de minimă rigoare şi bun-simţ pe care le-am indicat adineaori. Nu e normal să concepi judecăţi definitive despre un lucru decât dacă îl cunoşti 100% (şi să-l cunosti 99,9%, de fapt, e insuficient pentru asta, nu?), iar a păstra cu discernământ proporţiile reprezintă un lucru nu altfel decât firesc.

Andrei Pleşu nu reuşeşte (mă încăpăţânez să folosesc acest verb în locul lui „nu vrea”) să vadă pădurea din cauza copacilor, în cazul de faţă. Păcat... »