Fotografia mi-a arătat pe viu că şi sufletul are cu adevărat organele sale. Ar fi greşit, cred, să spun că ele pot fi socotite nişte replici ale celor fiziologice ─ mai degrabă invers. Diferenţa fundamentală e că organele ne-trupeşti rămân ne-văzute şi ne-simţite dacă cel cărora le-au fost dăruite nu le activează cumva.
Simt în răstimpuri o foame, un dor intens de frumos. Dacă nu îl astâmpăr, ceva în mine însetează. Dacă exagerez, simt că e cazul ca, pentru moment, să mă opresc.
Fotografia mă învaţă să mă bucur. Uneori, de o piatră, de ieri, de azi, de un nor de pe cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu