Unul dintre lucrurile care face ca desenele cu Tom şi Jerry să nu îşi piardă deloc din farmec şi din valoare în ciuda trecerii timpului (atât peste peliculă, cât şi peste privitor :) ) este viziunea lor mult mai profundă decât ar părea asupra răului/răutăţii. În clipele pregătirii unei noi „manevre“ de capturare a lui Jerry, figura pisoiului Tom arată o răutate totală, programatică (în măsura în care este acest lucru posibil pentru un personaj de desen animat, evident), anulată însă de căderea inevitabilă în ridicol.
Ca şi în majoritatea basmelor româneşti, unde dracii sfârşesc întodeauna prin a fi păcăliţi, unde omul nu se pune niciodată la mintea lor şi refuză să îl ia pe diavol prea în serios, aşa cum o arată un apelativ ironic (şi comic, în mod implicit) precum „Aghiuţă“, şi în „Tom şi Jerry“ planurile „malefice“ ale motanului sfârşesc prin a se umple de penibil. Aceasta, din cauza caracterului lor primitiv, şi lipsit, de fapt, de discernământ ─ căci răul nu este şi nu are cum să fie altfel, tocmai prin egolatria lui îngustă şi refuzul încăpăţânat de a accepta adevărul propriei condiţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu