Fără nişte date anterioare ei, fără nişte axiome, nedemonstrabile însă nu mai puţin (sau cu atât mai mult) fundamentale, nu există vorbire, nu există discurs logic. Vorbirea se întemeiază pe ceva pre-existent ei. Nu poţi înţelege ce înseamnă „albastru“ din dicţionar ─ acesta te îndeamnă să priveşti cerul. Cum afli cu adevarat atunci care sunt cele ce sunt? Prin suferinţă, singura (?) ce te confruntă imperativ, pentru că nu îţi mai permite să tergiversezi, cu stringenţa adevărului.
Corolar. Raţiunea poate demonstra orice tocmai pentru că se bazează pe nişte postulate anterioare şi exterioare ei. Există deci nu doar raţionalul şi iraţionalul, ci şi supraraţionalul.
Nu poti arăta că iubeşti pe cineva decât în măsura în care te lasă el /este deschis el iubirii tale.
A iubi nu are cum să fie o artă. Arta presupune o anume detaşare (contemplativă) a creatorului faţă de creaţia sa/ a subiectului faţă de obiect. Arta îţi este cumva posterioară ─ pe când iubirea e anterioară, e deja dată, o descoperi şi o trăieşti integral: subiectul=obiect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu