Vis de dimineață, plin de dulce ceață

„La Bunica“ Doi

Nu de altceva, ci pentru că respiră mântuire ne atrag obiectele vechi. Au lăsat în urmă timpul, în învârtirea lui năucă, au lăsat în urmă timpurile acestea senile pe care noi ne-am obișnuit să le băgăm prea mult în seamă, timpurile acestea, în realitate mici și înguste la suflet, care dau să ne macine la moara meschinăriilor curente. Din astfel de motive cred că mă întorc și eu mereu „la Bunica”. Blânde și cuminți, ferestrele, patul și paharele, mesele, ivărele și ceasul însuși stau înțelepte să le mângâie ea, lumina.

Mereu am zis (of, recunosc – nu am zis, dar jur că mi-ar fi plăcut să o fac) că nu e adevărat că timpul vindecă totul. De fapt, el nu a vindecat și nu va vindeca niciodată nimic, deci cu atât mai puțin totul. Timpul e, necesar, însă esențial de insuficient, numai scena pe care omul decide ce fel de piesă să joace. Aici e indiscutabila dovadă, după cum am afirmat întotdeauna (bine, nu prea am afirmat niciodată, totuși am visat adesea), că avem vocația fericirii: putem opta pentru ratare și pentru iad.

Dar să ne hotărâm odată pe ce cale apucăm. E mult mai ușor să moțăi căldicel și să împarți laș cuvintele în două. Căci dacă Bunica nu mai e aici, unde e? Numai nebun de disperare – doar atunci e demn de crezut un ateu.

Poate de aceea numai durerea, când alegi să nu îți desfigureze zâmbetul și să nu îți otrăvească lacrimile, te împiedică să te mai pitești după vorbe, după figuri de stil și după deconstrucții. Nu te mai lasă să amâni și te pune față în față cu stringența adevărului – adevărul că adevărul adevărat e anterior, cu adevărat, adevărului absolut pe care și-l arogă arogantul idol al minții, al pretinsei minți și al pretinsei rațiuni. Adevărul, de pildă, că nu afli realmente semnificația vocabulei „durere” decât dacă îți prinzi degetul în ușă; adevărul durerii pe care nu o înțelegi (încă o dată, aceasta și e păcăleala, mai potrivit ar fi „o trăiești”) decât dinăuntru; adevărul că nu altundeva decât în inima în-durerată a lui Dumnezeu este iadul.

Adevărul că nu pentru că e alcătuită din fotoni luminează lumina, ci luminează – o, da, da, da, deoarece aceasta nu e o metaforă, așa cum comod și călâi ne mai este să credem –, prin fotoni, din iubire. Adevărul că nu știi ce înseamnă „libertate” decât dacă, după acestea toate, singurele ce îți arată cât de rob ai fost până acum, privești cerul cu stele. Luna și cu soarele, codrul cu izvoarele.

[Articol publicat pe foto-magazin.ro și în revista Satul]