Nu de altceva, ci pentru că respiră mântuire ne atrag obiectele vechi. Au lăsat în urmă timpul, în învârtirea lui năucă, au lăsat în urmă timpurile acestea senile pe care noi ne-am obișnuit să le băgăm prea mult în seamă, timpurile acestea, în realitate mici și înguste la suflet, care dau să ne macine la moara meschinăriilor curente. Din astfel de motive cred că mă întorc și eu mereu „la Bunica”. Blânde și cuminți, ferestrele, patul și paharele, mesele, ivărele și ceasul însuși stau înțelepte să le mângâie ea, lumina.
Mereu am zis (of, recunosc – nu am zis, dar jur că mi-ar fi plăcut să o fac) că nu e adevărat că timpul vindecă totul. De fapt, el nu a vindecat și nu va vindeca niciodată nimic, deci cu atât mai puțin totul. Timpul e, necesar, însă esențial de insuficient, numai scena pe care omul decide ce fel de piesă să joace. Aici e indiscutabila dovadă, după cum am afirmat întotdeauna (bine, nu prea am afirmat niciodată, totuși am visat adesea), că avem vocația fericirii: putem opta pentru ratare și pentru iad.
Dar să ne hotărâm odată pe ce cale apucăm. E mult mai ușor să moțăi căldicel și să împarți laș cuvintele în două. Căci dacă Bunica nu mai e aici, unde e? Numai nebun de disperare – doar atunci e demn de crezut un ateu.
Poate de aceea numai durerea, când alegi să nu îți desfigureze zâmbetul și să nu îți otrăvească lacrimile, te împiedică să te mai pitești după vorbe, după figuri de stil și după deconstrucții. Nu te mai lasă să amâni și te pune față în față cu stringența adevărului – adevărul că adevărul adevărat e anterior, cu adevărat, adevărului absolut pe care și-l arogă arogantul idol al minții, al pretinsei minți și al pretinsei rațiuni. Adevărul, de pildă, că nu afli realmente semnificația vocabulei „durere” decât dacă îți prinzi degetul în ușă; adevărul durerii pe care nu o înțelegi (încă o dată, aceasta și e păcăleala, mai potrivit ar fi „o trăiești”) decât dinăuntru; adevărul că nu altundeva decât în inima în-durerată a lui Dumnezeu este iadul.
Adevărul că nu pentru că e alcătuită din fotoni luminează lumina, ci luminează – o, da, da, da, deoarece aceasta nu e o metaforă, așa cum comod și călâi ne mai este să credem –, prin fotoni, din iubire. Adevărul că nu știi ce înseamnă „libertate” decât dacă, după acestea toate, singurele ce îți arată cât de rob ai fost până acum, privești cerul cu stele. Luna și cu soarele, codrul cu izvoarele.
[Articol publicat pe foto-magazin.ro și în revista Satul]
6 comentarii:
Am tot citit si recitit povestea Bunicii. Am cazut pe ganduri.
Inevitabil, mi-am amintit ca-i spuneam "bunica" strabunicii, ca in casa ei mirosea a schinduf si a busuioc uscat. Si a curat.
Ca avea parul alb si ochi verzi, patrunzatori.
Ca bucataria ei era luminata de-o lampa agatata-n perete si semana cu casuta piticilor.
Ca e o lume pe care n-o s-o regasesc. Decat, poate, in imaginile casei unei alte bunici.
Ce iluzie, intr-adevar, ca timpul ar vindeca totul. Nu face decat sa acopere, sa atenueze, sa te-apropie in fiecare zi de un dincolo despre care nu stii mai nimic si de care te temi, poate tocmai din cauza asta.
Durerea reala, in starea ei pura, e numai inauntru. Si-atunci cand e puternica, ajunge sa franga si sa schimonoseasca si zambetul.
Iar lumina..lumina-i probabil una dintre expresiile bucuriei divine..
Frumos, domnu' Andrei! Prima si ultima fotografie sunt preferatele mele !
Mina, multumesc mult pentru gandurile tale. E o bucurie speciala sa stiu ca, privind pozele mele, iti amintesti de 'Bunica' ta - asa ii spuneam si eu strabunicii mele. Frumos spus ca lumina e o expresie a bucuriei divine. Inseamna ca noi, fotografii, suntem niste privilegiati, nu?
Andrei, draga tizule, mulțam foarte.
:)
Imi pare rau, Mina, iti raspunsesem acum vreo cateva zile, dar vad ca Blogger are febra zilele astea si tot functioneaza aiurea.
Pe scurt, multumesc foarte pentru comentariu. Nu cred ca se poate bucurie mai mare decat sa stiu ca pozele mele iti starnesc astfel de amintiri.
Nu-i nici o problema:)blogger a avut, intr-adevar, febra, mi-a dat si mie batai de cap saptamana trecuta.
Cand las cateva randuri undeva, nu astept neaparat si-un raspuns.
Dar ma bucur, desigur, cand el apare.
Multumesc si eu.
Da, pesemne ca voi, fotografii, sunteti privilegiati:)
Nu ma includ in aceasta categorie pentru ca eu ma consider, mai degraba, un privitor. Adica o privitoare:)
Si scriu cu-atata intarziere pentru ca acum am vazut de-abia acum acel prim comentariu, dezvaluit, dupa o vreme, de blogger.
Trimiteți un comentariu