...în numărul curent al revistei „Foto Video” (noiembrie, 2012). :)
1. Cine este Andrei Baciu și de ce ne-ar “vorbi” el prin și despre fotografie?
Ca să mă rezum la esențial, Andrei Baciu este o persoană care nu se poate abține să nu respire fotografie, fie că o face, o privește sau se gândește la ea. E pur și simplu o hrană de care nu se poate lipsi. De ce ar „vorbi” el prin și despre fotografie semenilor săi chiar nu știu (pfuu!, am scăpat de persoana a III-a, începea să sune… patologic :) ), cu atât mai mult cu cât nu am nici un argument real în acest sens. Iubesc doar ceea ce fac și se pare că uneori și alții rezonează odată cu mine.
2. Și uite-așa a apărut fotografia în lumea ta… Când? Cum? De ce?
A apărut absolut întâmplător, când, în februarie 2004, mi-am cumpărat un telefon mobil care avea și o cameră foto atașabilă, de nici mai mult, nici mai puțin de 0.3 megapixeli. Și, cum nimic nu este întâmplător (sic!), am fost aproape instantaneu capturat și captivat de acest fascinant limbaj al dreptunghiului fotografic. Aceasta cu atât mai mult cu cât mi se pare că, în aceste timpuri când vocabulele au fost compromise de meschinăria comodă și interesată oamenilor (nu cred că există cuvinte mari, cum spunem adesea, ci cuvintele sunt doar cuvinte, însă noi am rămas prea mici pentru ele), imaginea și-a păstrat neatinsă o anume puritate a firescului, așa cum a fost el lăsat pe pământ. DSLR mi-am cumpărat abia cinci ani mai târziu, dar dacă ar fi să o iau de la capăt, aș urma exact aceleași etape. Mă rezum să adaug că sunt sigur că nu e greu de înțeles de ce.
3. Literatura și fotografia, cuvintele și imaginile… cum se înțeleg în sufletul tău?
Nu doar că se înțeleg, dar se completează de-a dreptul. Dovadă și răspunsul de la întrebarea anterioară.
4. În una dintre prezentările pe care le-am citit despre tine spui că “fotografia, precum poezia, este încărcată de lirism”. Deși lirismul nu este la îndemâna oricui, în fotografiile tale este cât se poate de natural. Cum reușești?
Mulțumesc foarte pentru cuvintele bune. Nu îmi propun totuși ca fotografiile mele să fie lirice ori nelirice, ci doar ca ele să exprime trăirile mele produse de actul contemplării („a con-templa” - „a te uita în templu”), esențial pentru orice gen fotografic abordat. Dacă aș introduce în această ecuație ternară (contemplare – trăire – fotografie) și un al patrulea membru, al unui anume tip de autoreflexivitate dăunătoare, adică al dorinței parazitare de a fi într-un fel sau altul, sunt sigur că aș eșua, deoarece, chiar fără să îmi dau seama, nu aș mai fi sincer. E ca la tenis, un sport care îmi place foarte mult. Mi se tot pare că lovesc mingea prost cu reverul. Când aceasta îmi vine pe rever și mă gândesc că mi-a venit pe rever, speriat și de gândul că voi pierde punctul respectiv, e foarte sigur că o voi lovi prost și că voi pierde într-adevăr punctul. Dacă nu mă gândesc la asta și doar joc, procentajul reușitelor crește considerabil. Îl pot da ca exemplu și pe Nicolae Grigorescu, pictorul nostru de căpătâi. A redefinit această artă, capturând în mod miraculos în ea specificul național al românilor. Și totuși, am certitudinea că el nu a avut aceste obiective grandioase în minte, ci altceva mult mai simplu (sancta simplicitas), așa cum rezultă din faimosele lui cuvinte: „trebuie să pictezi așa precum păsările cântă, absolut tot ce îți iese în cale și îți place, niciodată să nu-ți bați capul în căutarea unui motiv, atunci când totul în jurul tău este minunat.”
5. Fotografia/fotografierea este un “proces” solitar pentru tine?
Fotografia, ca mediu de expresie, nu este și nici nu are cum să fie ceva solitar. Figurativ vorbind, sunt mereu în compania tuturor celorlalți care i-au dat și îi dau formă, într-un fel sau altul – începând cu imaginile memorabile ale istoriei sale ori cu cele ale fotografilor contemporani, trecând prin cărțile și articolele din domeniu sau prin relațiile pe care am norocul să le fi stabilit cu alți fotografi și/sau privitori și terminând cu agitația zilnică din feluritele comunități fotografice autohtone și străine. Pe de altă parte însă, așa cum bine ai sugerat, fotografierea e un proces integral individual. Aceasta pentru că, așa cum arătam mai sus, fotografiile mele, trăirile ce le-au produs și mesajul lor sunt, în modul cel mai normal, chestiuni eminamente personale. Bineînțeles că mă bucur când constat că ele plac și altora, însă, de creat, creez doar pentru mine și pentru Dumnezeu.
6. Despre fotografie și alți demoni… Ce te macină? Ce te ajută? Ce te stimulează, ambiționează? Ce te încântă? Ce te învață? Ce te menține pe drumul pe care ai pornit?
Oricât de mult mi-a plăcut Veacul de singurătate al lui Marquez, nu pot accepta nici măcar în glumă asocierea dragostei, respectiv a fotografiei, cu demonicul. Dimpotrivă, cam de fiecare dată cand plec la pozat descopăr, spre marea mea încântare, un ceva unic, pe care îl are doar acea clipă. Și aici nu e vorba de un entuziasm infantil si artificial, ci, culmea, de cel mai ascuțit simț al realului, de harul cu adevărat uluitor pe care îl posedă fotografia, anume acela de a-ți descoperi esența eminamente pozitivă a existenței, în profunzimile ei, care nu sunt altfel decât fundamental creștine, așa cum înțelepciunea populară românească o știe de vreo două milenii.
Ca în orice alt domeniu de expresie există într-adevăr un drum ce trebuie (mă refer la un imperativ intern, evident) parcurs, ca să nu zic „urcat”, în ciuda feluritelor obstacole. De măcinat, încerc să nu mă macine nimic privitor la fotografie, care a fost și trebuie să rămână pentru mine spațiul meu de libertate și de bucurie. În același sens, de menținut pe drumul meu fotografic, mă menține totul și, simultan, nimic, în sensul în care, așa cum tocmai am arătat, originea și miza lui o constituie libertatea sau, măcar, eliberarea. La fel, nu doresc să mă ambiționeze nici o țintă exterioară – și, deci, în atare context, frivolă –, ci numai nevoia mea sufletească de a face cât mai bine ceea ce fac. De ajutat, mă ajută experiența și înțelepciunea acumulată de atâția alții înaintea mea, fie fotografi, fie nu, de stimulat, mă stimulează foamea sufletească de a crea (înzestrare divină primordială), de încântat, mă încântă totul, iar de învățat, învăț de la această frumusețe incredibilă a lumii, frumusețe ce trebuie mărturisită acum mai mult ca oricând. Că tot am folosit termenul „har”, cred că fotografia are și harul de a-și dezorbi privitorii. Toată problema e ca ei să se lase dezorbiți.
7. Tocmai am citit pe blogul tău articolul “Clișeul și ochiul privitorului” și te întreb și eu: “Cum rămâne, una peste alta, cu fotografii de rând, care vor doar să se bucure de fotografie? Cum rămâne cu clișeul și, implicit, cu originalitatea?” Cum rămâne, Andrei? [Părerea mea este că, deseori, chiar și atunci când “ne străduim să spunem adevărul” (și poate chiar ne iese), ajungem la o “originalitate” deja adusă în vizibil de alții.]
Păi rămâne așa cum spuneam și acolo: „Nu poți fotografia decât ce cunoști. Și nu poți cunoaște decât ceea ce iubești. Iar lucrul acesta nu poate fi înțeles decât dinăuntru, căci din afară pare doar, exact, un clișeu. Însă numai pentru că a fost rostit (și nu trăit) de prea mulți cinici. E ca o urcare pe munte. De pe poteca îngustă ce traversează chinuit un peisaj mai degrabă banal, nu ai cum să bănuiești priveliștea răvășitoare de sus.” În plus, „a căuta să faci lucruri inedite cu orice preț înseamnă a comite o inversiune ilegitimă, amplasând criteriul originalității în premize, ca scop în sine, și nu în concluzii, ca urmare obiectivă a unui efort sincer de exprimare vie și autentică. Iar aceasta nu înseamnă nici pe departe că nu trebuie să vrem să fim originali. Chestiune de bun-simț, pentru că eu sunt eu și tu ești tu, originalitatea este implicită existenței fiecăruia, însă ea iese la suprafață numai odată cu o ființare autentică. Tot ce avem de făcut, spunea Horia Bernea, e să ne străduim să spunem adevărul, și originalitatea va veni de la sine. Și curățenia ochiului nostru fotografic. Și toate celelalte. Ni se vor adăuga. Nouă.”
Aș mai adăuga, privitor la adevăr, că de fapt nu vorbești tu adevărul, ci acesta, când e adevăr, trece peste condiționarea personală și te vorbește el pe tine. Originalitatea nu constă în găsirea unui subiect nemaivăzut, ci în relația pe care o stabiliești cu subiectul, oricare ar fi el. A crede că un subiect original înseamnă fotografie originală înseamnă a devoala implicit faptul că în tine nu e, de fapt, nimic (adică ești doar tu) și cauți totul în afară.
[Desigur, cerul e albastru și pentru mine, și pentru tine. Dar, simultan, eu sunt eu și tu ești tu – nu e aceasta marea minune? Poate că dilema se rezolvă dacă îl înlocuim pe „spune (adevărul)” cu „trăiește (adevărul)”, care conține și primul termen. Pentru că eu sunt eu, și nu tu, iar tu ești tu – și nu eu, și fiecare trăiește și, eventual, exprimă individual adevărul universal al cerului albastru. Cu condiția să fim și să vrem să fim noi înșine. Rezultă de la sine că, dacă ce creăm este o prelungire a ființei noastre, atunci și această creație ne va reflecta individualitatea. Și exemplele sunt nenumărate.]
8. Dacă ar fi să luăm mot-a-mot cuvintele lui Kant, “frumosul nu este o calitate a lucrului în sine, ci depinde de cugetarea subiectului”, atunci ce rost ar mai avea originalitatea, dacă privitorul-subiect consideră frumos chiar și un clișeu?
Rămânând în interiorul premizelor întrebării, nu pot să spun decât că, dacă e frumos, înseamnă că nu avem de fapt de-a face cu un clișeu. Dar nu aș zice „consideră” (activitate strict mentală), ci „receptează”, adică „experimentează cu toată ființa”. Și esteticile contemporane vorbesc de acest efect al artei asupra receptorului, numindu-l „insularitate”, adică acea trăire intensă ce te ridică momentan deasupra stării obișnuite.
Ieșind însă în afara premizelor lui Kant, nu pot decât să afirm, odată cu alții care au demonstrat-o mult mai bine, că acesta greșește relativizând. Lucrurile au o frumusețe în ele însele, semănată acolo de Creator.
9. Există har în fotografia de pe ale noastre meleaguri? Și cum faci să identifici autenticul de clișeu? Contează?
Nu doar că există har, dar pe mine unul mă uimește calitatea fantastică a multor fotografi de pe meleagurile noastre, fiecare cu modul său propriu de a vedea și de a se exprima. Avem mulți oameni care iubesc această artă, căreia i se dedică cu tot sufletul, care sunt la curent cu tot ce se întâmplă în lume ș.a.m.d. Acest lucru rezultă și din interviurile acordate și din textele, când e cazul, scrise de ei. Valoric, nu suntem realmente cu nimic datori fotografiei internaționale, și există foarte multe probe în acest sens.
Privitor la distingerea între autentic și clișeu, ea este, firește, capitală, în condițiile în care acceptăm că cel de-al doilea este comparabil cu o placă stricată ce repetă mecanic – deci ratând fluxul imposibil de algebrizat al existenței – aceleași forme, trădând astfel incapacitatea de adaptare la integralitatea vieții și măsurând, în primul rând, autenticitatea sufletească. Bănuiesc însă că faci mai degrabă referire la un anume tip de atitudine hiperactivă (sau, pe de-a dreptul, isterică) a cărei singură grijă e de a impune procustian canoane teoretice artificiale asupra a tot ce mișcă – adică acel tip de atitudine care determină ratarea pădurii din cauza copacilor. M-am referit mai pe larg la ea în articolul menționat, și asta în virtutea infiltrării sale inerțiale, pe baza unor argumente pe cât de șubrede, pe atât de la modă în anumite medii cu pretenții elitiste, și în mediul fotografic.
10. Cum alegi fotografiile de poze? Cum le denumești? Care este “procesul” pe care îl urmezi până ajungi să le oferi publicului?
Bineînțeles, criteriul este calitatea, adică abilitatea unei imagini de a transmite un mesaj real într-un mod coerent, elegant și valabil din punct de vedere tehnic. Nu sunt omul unui singur cadru. De obicei, declanșez de destul de multe ori, în orice situație fotografică m-aș afla. Fac acest lucru – mereu cu riscul de a exagera, trebuie să admit – din mai multe motive. De multe ori, scena din fața mea este foarte dinamică, lumina și chiar elementele ei (oameni, animale, cețuri, fumuri) schimbându-se foarte mult într-un interval de câteva minute. În al doilea rând, lucrând preponderent cu un obiectiv zoom, izolez foarte multe cadre în interiorul cadrului de ansamblu. De asemenea, ador să mă plimb de ici – colo, încercând să mă bucur la maxim de ceea ce mi se așterne în fața ochilor. În fine, îmi justific în secret (dar rămâne între noi) modul meu de lucru și printr-o întâmplare cu un fotograf celebru de la Magnum (David Hurn cred că era) care, spre uimirea vânzătorului din micul orășel pe care îl vizita pentru câteva zile, i-a cerut acestuia, în ciuda unei așa scurte șederi, mai multe filme decât acesta avea în stoc.
Acasă, rareori în aceeași zi, selectez cadrele care îmi convin cel mai mult, evaluând eventual și felul în care ele se leagă între ele în ideea unei serii sau a încadrării într-o tematică favorită și, în fine, prelucrez negativul digital prin tehnici digitale obișnuite: balans de alb, recadrare, contrast general, contrast zonal, măști și layere. Pentru alb-negru, Nik Silver Efex Pro 2 este singura – senzațională – unealtă de care am nevoie. În fine, numele imaginii este unul care are rolul pur funcțional de identificare neutră, fie, când e cazul, completează mesajul cadrului așa cum o face titlul pentru o poezie. Aici, numele contează, și poate fi decisiv. Dacă faimoasa Migrant Mother s-ar fi numit Vecina mea, mă îndoiesc că am fi știut astăzi de ea.
11. Lectura unei fotografii se poate compara cu lectura unei cărți?
M-a fascinat întotdeauna această comparație. Da, pentru că ambele operează cu temele fundamentale ale vieții. Nu, întrucât cartea are acel timp fecund al relaționării tale cu ea: misterul și tensiunea parcurgerii primelor fraze, reflecțiile intermediare și, mai ales, finalul, când o închizi și rămâi singur cu tine, meditând la ceea ce sunt acum doar șoaptele ei. În fotografie, pe de altă parte, decodificarea are loc cvasiinstantaneu, iar reacția imediată a privitorului este mult mai intensă.
12. Crezi că marele public poate recepta mesajele unei arte care – de voie, de nevoie – deja pare a merge spre abstractizare?
Întrebarea ta mă face să mă gândesc că parcă celelalte arte de astăzi nu mai au de fapt „mare public” și să deduc că aceasta se întâmplă tocmai din cauza acestei abstractizări excesiv de intelectualiste, în detrimentul exprimării unei simțiri întregi și vii. Simptomatică mi se pare în acest sens eticheta de „contemporană” atașată (unui segment al) artei zilelor noastre, ca și cum ar exista mai multe „arte”. La fel de contradictoriu este și faptul de a susține, în manieră postmodernă, că arta nu poate fi definită, dar, în același timp, a te declara artist. Da, în nici un dicționar nu mai găsim o definiție clară a artei, a iubirii, a vieții. Dar, iată, continuăm să facem artă, să iubim și, culme a culmilor, să trăim. Mă mir cum de nu vedem tot acest paradox (aparent) în care ne complacem.
Revenind, nu știu dacă fotografia merge spre abstractizare, în accepțiunea anterioară. Eu sper să nu o facă, deoarece publicul, mare sau mic, cu un nivel de alfabetizare vizuală sau altul, simte nevoia unui mesaj autentic, profund, universal-uman, și nu a unei intelectualizări ce, pe cont propriu, nu poate sfârși decât în aporie.
13. Cum se poate aduce în atenția acestui public, deja saturat de imagini, ceva ce nu a mai văzut, ce nu a mai simțit, ce nu a mai “citit”?
Dacă e deja saturat de imagini, aș crede că și publicul e vinovat de aceasta și i-ar face mult mai bine o pauză de regenerare decât prizarea agonică de noi și noi stimuli vizuali. Tipul respectiv de imagini nu poate apărea decât dintr-un act al unui creator integral sincer cu ceilalți și cu el însuși.
(Legat de aceasta, noul indicat de tine se reduce astăzi prea adesea la păguboasa idee că scopul primordial al artei este să șocheze. Dar nu aceasta trebuie să fie în primul rând ţinta artistului, ci să realizeze, curat, acea transcendere spre Acolo. Șocul nu reprezintă deci un scop în sine, ci un efect al realizării dezideratului anterior enunţat. Dacă judeci așa, nu te vei alege, în ciuda oricăror pretenții academice, decât cu o vulgarizare ţipătoare a artei. Chit că o numești „contemporană” ori ba.)
14. “Fotografiile mele, de vânzare.” “Pe românește”… ai vândut vreo una?
Te referi la „strategia” mea de vânzare de fotografii ce are la bază ideea minimală că nu există nici un motiv pentru care o fotografie ar costa mai mult decât, să spunem, o carte de Shakespeare și că așadar orice locuitor al țării noastre ar trebui să își poată cumpăra, în termeni decenți, una. Am vândut așa vreo cincisprezece fotografii până acum. Nu e nici mult, nici puțin, dar am liniștea că, în ce mă privește, acesta e unicul mod de a face acest lucru.
15. Ce te face fericit?
Mai multe lucruri, dar toate pornesc de la o premiză pe care mi-am câștigat-o punând, de voie, de nevoie, totul în joc – anume, faptul că toate cele ce sunt au rostul lor, tainic și minunat, de la Dumnezeu.
Ca să mă rezum la esențial, Andrei Baciu este o persoană care nu se poate abține să nu respire fotografie, fie că o face, o privește sau se gândește la ea. E pur și simplu o hrană de care nu se poate lipsi. De ce ar „vorbi” el prin și despre fotografie semenilor săi chiar nu știu (pfuu!, am scăpat de persoana a III-a, începea să sune… patologic :) ), cu atât mai mult cu cât nu am nici un argument real în acest sens. Iubesc doar ceea ce fac și se pare că uneori și alții rezonează odată cu mine.
2. Și uite-așa a apărut fotografia în lumea ta… Când? Cum? De ce?
A apărut absolut întâmplător, când, în februarie 2004, mi-am cumpărat un telefon mobil care avea și o cameră foto atașabilă, de nici mai mult, nici mai puțin de 0.3 megapixeli. Și, cum nimic nu este întâmplător (sic!), am fost aproape instantaneu capturat și captivat de acest fascinant limbaj al dreptunghiului fotografic. Aceasta cu atât mai mult cu cât mi se pare că, în aceste timpuri când vocabulele au fost compromise de meschinăria comodă și interesată oamenilor (nu cred că există cuvinte mari, cum spunem adesea, ci cuvintele sunt doar cuvinte, însă noi am rămas prea mici pentru ele), imaginea și-a păstrat neatinsă o anume puritate a firescului, așa cum a fost el lăsat pe pământ. DSLR mi-am cumpărat abia cinci ani mai târziu, dar dacă ar fi să o iau de la capăt, aș urma exact aceleași etape. Mă rezum să adaug că sunt sigur că nu e greu de înțeles de ce.
3. Literatura și fotografia, cuvintele și imaginile… cum se înțeleg în sufletul tău?
Nu doar că se înțeleg, dar se completează de-a dreptul. Dovadă și răspunsul de la întrebarea anterioară.
4. În una dintre prezentările pe care le-am citit despre tine spui că “fotografia, precum poezia, este încărcată de lirism”. Deși lirismul nu este la îndemâna oricui, în fotografiile tale este cât se poate de natural. Cum reușești?
Mulțumesc foarte pentru cuvintele bune. Nu îmi propun totuși ca fotografiile mele să fie lirice ori nelirice, ci doar ca ele să exprime trăirile mele produse de actul contemplării („a con-templa” - „a te uita în templu”), esențial pentru orice gen fotografic abordat. Dacă aș introduce în această ecuație ternară (contemplare – trăire – fotografie) și un al patrulea membru, al unui anume tip de autoreflexivitate dăunătoare, adică al dorinței parazitare de a fi într-un fel sau altul, sunt sigur că aș eșua, deoarece, chiar fără să îmi dau seama, nu aș mai fi sincer. E ca la tenis, un sport care îmi place foarte mult. Mi se tot pare că lovesc mingea prost cu reverul. Când aceasta îmi vine pe rever și mă gândesc că mi-a venit pe rever, speriat și de gândul că voi pierde punctul respectiv, e foarte sigur că o voi lovi prost și că voi pierde într-adevăr punctul. Dacă nu mă gândesc la asta și doar joc, procentajul reușitelor crește considerabil. Îl pot da ca exemplu și pe Nicolae Grigorescu, pictorul nostru de căpătâi. A redefinit această artă, capturând în mod miraculos în ea specificul național al românilor. Și totuși, am certitudinea că el nu a avut aceste obiective grandioase în minte, ci altceva mult mai simplu (sancta simplicitas), așa cum rezultă din faimosele lui cuvinte: „trebuie să pictezi așa precum păsările cântă, absolut tot ce îți iese în cale și îți place, niciodată să nu-ți bați capul în căutarea unui motiv, atunci când totul în jurul tău este minunat.”
5. Fotografia/fotografierea este un “proces” solitar pentru tine?
Fotografia, ca mediu de expresie, nu este și nici nu are cum să fie ceva solitar. Figurativ vorbind, sunt mereu în compania tuturor celorlalți care i-au dat și îi dau formă, într-un fel sau altul – începând cu imaginile memorabile ale istoriei sale ori cu cele ale fotografilor contemporani, trecând prin cărțile și articolele din domeniu sau prin relațiile pe care am norocul să le fi stabilit cu alți fotografi și/sau privitori și terminând cu agitația zilnică din feluritele comunități fotografice autohtone și străine. Pe de altă parte însă, așa cum bine ai sugerat, fotografierea e un proces integral individual. Aceasta pentru că, așa cum arătam mai sus, fotografiile mele, trăirile ce le-au produs și mesajul lor sunt, în modul cel mai normal, chestiuni eminamente personale. Bineînțeles că mă bucur când constat că ele plac și altora, însă, de creat, creez doar pentru mine și pentru Dumnezeu.
6. Despre fotografie și alți demoni… Ce te macină? Ce te ajută? Ce te stimulează, ambiționează? Ce te încântă? Ce te învață? Ce te menține pe drumul pe care ai pornit?
Oricât de mult mi-a plăcut Veacul de singurătate al lui Marquez, nu pot accepta nici măcar în glumă asocierea dragostei, respectiv a fotografiei, cu demonicul. Dimpotrivă, cam de fiecare dată cand plec la pozat descopăr, spre marea mea încântare, un ceva unic, pe care îl are doar acea clipă. Și aici nu e vorba de un entuziasm infantil si artificial, ci, culmea, de cel mai ascuțit simț al realului, de harul cu adevărat uluitor pe care îl posedă fotografia, anume acela de a-ți descoperi esența eminamente pozitivă a existenței, în profunzimile ei, care nu sunt altfel decât fundamental creștine, așa cum înțelepciunea populară românească o știe de vreo două milenii.
Ca în orice alt domeniu de expresie există într-adevăr un drum ce trebuie (mă refer la un imperativ intern, evident) parcurs, ca să nu zic „urcat”, în ciuda feluritelor obstacole. De măcinat, încerc să nu mă macine nimic privitor la fotografie, care a fost și trebuie să rămână pentru mine spațiul meu de libertate și de bucurie. În același sens, de menținut pe drumul meu fotografic, mă menține totul și, simultan, nimic, în sensul în care, așa cum tocmai am arătat, originea și miza lui o constituie libertatea sau, măcar, eliberarea. La fel, nu doresc să mă ambiționeze nici o țintă exterioară – și, deci, în atare context, frivolă –, ci numai nevoia mea sufletească de a face cât mai bine ceea ce fac. De ajutat, mă ajută experiența și înțelepciunea acumulată de atâția alții înaintea mea, fie fotografi, fie nu, de stimulat, mă stimulează foamea sufletească de a crea (înzestrare divină primordială), de încântat, mă încântă totul, iar de învățat, învăț de la această frumusețe incredibilă a lumii, frumusețe ce trebuie mărturisită acum mai mult ca oricând. Că tot am folosit termenul „har”, cred că fotografia are și harul de a-și dezorbi privitorii. Toată problema e ca ei să se lase dezorbiți.
7. Tocmai am citit pe blogul tău articolul “Clișeul și ochiul privitorului” și te întreb și eu: “Cum rămâne, una peste alta, cu fotografii de rând, care vor doar să se bucure de fotografie? Cum rămâne cu clișeul și, implicit, cu originalitatea?” Cum rămâne, Andrei? [Părerea mea este că, deseori, chiar și atunci când “ne străduim să spunem adevărul” (și poate chiar ne iese), ajungem la o “originalitate” deja adusă în vizibil de alții.]
Păi rămâne așa cum spuneam și acolo: „Nu poți fotografia decât ce cunoști. Și nu poți cunoaște decât ceea ce iubești. Iar lucrul acesta nu poate fi înțeles decât dinăuntru, căci din afară pare doar, exact, un clișeu. Însă numai pentru că a fost rostit (și nu trăit) de prea mulți cinici. E ca o urcare pe munte. De pe poteca îngustă ce traversează chinuit un peisaj mai degrabă banal, nu ai cum să bănuiești priveliștea răvășitoare de sus.” În plus, „a căuta să faci lucruri inedite cu orice preț înseamnă a comite o inversiune ilegitimă, amplasând criteriul originalității în premize, ca scop în sine, și nu în concluzii, ca urmare obiectivă a unui efort sincer de exprimare vie și autentică. Iar aceasta nu înseamnă nici pe departe că nu trebuie să vrem să fim originali. Chestiune de bun-simț, pentru că eu sunt eu și tu ești tu, originalitatea este implicită existenței fiecăruia, însă ea iese la suprafață numai odată cu o ființare autentică. Tot ce avem de făcut, spunea Horia Bernea, e să ne străduim să spunem adevărul, și originalitatea va veni de la sine. Și curățenia ochiului nostru fotografic. Și toate celelalte. Ni se vor adăuga. Nouă.”
Aș mai adăuga, privitor la adevăr, că de fapt nu vorbești tu adevărul, ci acesta, când e adevăr, trece peste condiționarea personală și te vorbește el pe tine. Originalitatea nu constă în găsirea unui subiect nemaivăzut, ci în relația pe care o stabiliești cu subiectul, oricare ar fi el. A crede că un subiect original înseamnă fotografie originală înseamnă a devoala implicit faptul că în tine nu e, de fapt, nimic (adică ești doar tu) și cauți totul în afară.
[Desigur, cerul e albastru și pentru mine, și pentru tine. Dar, simultan, eu sunt eu și tu ești tu – nu e aceasta marea minune? Poate că dilema se rezolvă dacă îl înlocuim pe „spune (adevărul)” cu „trăiește (adevărul)”, care conține și primul termen. Pentru că eu sunt eu, și nu tu, iar tu ești tu – și nu eu, și fiecare trăiește și, eventual, exprimă individual adevărul universal al cerului albastru. Cu condiția să fim și să vrem să fim noi înșine. Rezultă de la sine că, dacă ce creăm este o prelungire a ființei noastre, atunci și această creație ne va reflecta individualitatea. Și exemplele sunt nenumărate.]
8. Dacă ar fi să luăm mot-a-mot cuvintele lui Kant, “frumosul nu este o calitate a lucrului în sine, ci depinde de cugetarea subiectului”, atunci ce rost ar mai avea originalitatea, dacă privitorul-subiect consideră frumos chiar și un clișeu?
Rămânând în interiorul premizelor întrebării, nu pot să spun decât că, dacă e frumos, înseamnă că nu avem de fapt de-a face cu un clișeu. Dar nu aș zice „consideră” (activitate strict mentală), ci „receptează”, adică „experimentează cu toată ființa”. Și esteticile contemporane vorbesc de acest efect al artei asupra receptorului, numindu-l „insularitate”, adică acea trăire intensă ce te ridică momentan deasupra stării obișnuite.
Ieșind însă în afara premizelor lui Kant, nu pot decât să afirm, odată cu alții care au demonstrat-o mult mai bine, că acesta greșește relativizând. Lucrurile au o frumusețe în ele însele, semănată acolo de Creator.
9. Există har în fotografia de pe ale noastre meleaguri? Și cum faci să identifici autenticul de clișeu? Contează?
Nu doar că există har, dar pe mine unul mă uimește calitatea fantastică a multor fotografi de pe meleagurile noastre, fiecare cu modul său propriu de a vedea și de a se exprima. Avem mulți oameni care iubesc această artă, căreia i se dedică cu tot sufletul, care sunt la curent cu tot ce se întâmplă în lume ș.a.m.d. Acest lucru rezultă și din interviurile acordate și din textele, când e cazul, scrise de ei. Valoric, nu suntem realmente cu nimic datori fotografiei internaționale, și există foarte multe probe în acest sens.
Privitor la distingerea între autentic și clișeu, ea este, firește, capitală, în condițiile în care acceptăm că cel de-al doilea este comparabil cu o placă stricată ce repetă mecanic – deci ratând fluxul imposibil de algebrizat al existenței – aceleași forme, trădând astfel incapacitatea de adaptare la integralitatea vieții și măsurând, în primul rând, autenticitatea sufletească. Bănuiesc însă că faci mai degrabă referire la un anume tip de atitudine hiperactivă (sau, pe de-a dreptul, isterică) a cărei singură grijă e de a impune procustian canoane teoretice artificiale asupra a tot ce mișcă – adică acel tip de atitudine care determină ratarea pădurii din cauza copacilor. M-am referit mai pe larg la ea în articolul menționat, și asta în virtutea infiltrării sale inerțiale, pe baza unor argumente pe cât de șubrede, pe atât de la modă în anumite medii cu pretenții elitiste, și în mediul fotografic.
10. Cum alegi fotografiile de poze? Cum le denumești? Care este “procesul” pe care îl urmezi până ajungi să le oferi publicului?
Bineînțeles, criteriul este calitatea, adică abilitatea unei imagini de a transmite un mesaj real într-un mod coerent, elegant și valabil din punct de vedere tehnic. Nu sunt omul unui singur cadru. De obicei, declanșez de destul de multe ori, în orice situație fotografică m-aș afla. Fac acest lucru – mereu cu riscul de a exagera, trebuie să admit – din mai multe motive. De multe ori, scena din fața mea este foarte dinamică, lumina și chiar elementele ei (oameni, animale, cețuri, fumuri) schimbându-se foarte mult într-un interval de câteva minute. În al doilea rând, lucrând preponderent cu un obiectiv zoom, izolez foarte multe cadre în interiorul cadrului de ansamblu. De asemenea, ador să mă plimb de ici – colo, încercând să mă bucur la maxim de ceea ce mi se așterne în fața ochilor. În fine, îmi justific în secret (dar rămâne între noi) modul meu de lucru și printr-o întâmplare cu un fotograf celebru de la Magnum (David Hurn cred că era) care, spre uimirea vânzătorului din micul orășel pe care îl vizita pentru câteva zile, i-a cerut acestuia, în ciuda unei așa scurte șederi, mai multe filme decât acesta avea în stoc.
Acasă, rareori în aceeași zi, selectez cadrele care îmi convin cel mai mult, evaluând eventual și felul în care ele se leagă între ele în ideea unei serii sau a încadrării într-o tematică favorită și, în fine, prelucrez negativul digital prin tehnici digitale obișnuite: balans de alb, recadrare, contrast general, contrast zonal, măști și layere. Pentru alb-negru, Nik Silver Efex Pro 2 este singura – senzațională – unealtă de care am nevoie. În fine, numele imaginii este unul care are rolul pur funcțional de identificare neutră, fie, când e cazul, completează mesajul cadrului așa cum o face titlul pentru o poezie. Aici, numele contează, și poate fi decisiv. Dacă faimoasa Migrant Mother s-ar fi numit Vecina mea, mă îndoiesc că am fi știut astăzi de ea.
11. Lectura unei fotografii se poate compara cu lectura unei cărți?
M-a fascinat întotdeauna această comparație. Da, pentru că ambele operează cu temele fundamentale ale vieții. Nu, întrucât cartea are acel timp fecund al relaționării tale cu ea: misterul și tensiunea parcurgerii primelor fraze, reflecțiile intermediare și, mai ales, finalul, când o închizi și rămâi singur cu tine, meditând la ceea ce sunt acum doar șoaptele ei. În fotografie, pe de altă parte, decodificarea are loc cvasiinstantaneu, iar reacția imediată a privitorului este mult mai intensă.
12. Crezi că marele public poate recepta mesajele unei arte care – de voie, de nevoie – deja pare a merge spre abstractizare?
Întrebarea ta mă face să mă gândesc că parcă celelalte arte de astăzi nu mai au de fapt „mare public” și să deduc că aceasta se întâmplă tocmai din cauza acestei abstractizări excesiv de intelectualiste, în detrimentul exprimării unei simțiri întregi și vii. Simptomatică mi se pare în acest sens eticheta de „contemporană” atașată (unui segment al) artei zilelor noastre, ca și cum ar exista mai multe „arte”. La fel de contradictoriu este și faptul de a susține, în manieră postmodernă, că arta nu poate fi definită, dar, în același timp, a te declara artist. Da, în nici un dicționar nu mai găsim o definiție clară a artei, a iubirii, a vieții. Dar, iată, continuăm să facem artă, să iubim și, culme a culmilor, să trăim. Mă mir cum de nu vedem tot acest paradox (aparent) în care ne complacem.
Revenind, nu știu dacă fotografia merge spre abstractizare, în accepțiunea anterioară. Eu sper să nu o facă, deoarece publicul, mare sau mic, cu un nivel de alfabetizare vizuală sau altul, simte nevoia unui mesaj autentic, profund, universal-uman, și nu a unei intelectualizări ce, pe cont propriu, nu poate sfârși decât în aporie.
13. Cum se poate aduce în atenția acestui public, deja saturat de imagini, ceva ce nu a mai văzut, ce nu a mai simțit, ce nu a mai “citit”?
Dacă e deja saturat de imagini, aș crede că și publicul e vinovat de aceasta și i-ar face mult mai bine o pauză de regenerare decât prizarea agonică de noi și noi stimuli vizuali. Tipul respectiv de imagini nu poate apărea decât dintr-un act al unui creator integral sincer cu ceilalți și cu el însuși.
(Legat de aceasta, noul indicat de tine se reduce astăzi prea adesea la păguboasa idee că scopul primordial al artei este să șocheze. Dar nu aceasta trebuie să fie în primul rând ţinta artistului, ci să realizeze, curat, acea transcendere spre Acolo. Șocul nu reprezintă deci un scop în sine, ci un efect al realizării dezideratului anterior enunţat. Dacă judeci așa, nu te vei alege, în ciuda oricăror pretenții academice, decât cu o vulgarizare ţipătoare a artei. Chit că o numești „contemporană” ori ba.)
14. “Fotografiile mele, de vânzare.” “Pe românește”… ai vândut vreo una?
Te referi la „strategia” mea de vânzare de fotografii ce are la bază ideea minimală că nu există nici un motiv pentru care o fotografie ar costa mai mult decât, să spunem, o carte de Shakespeare și că așadar orice locuitor al țării noastre ar trebui să își poată cumpăra, în termeni decenți, una. Am vândut așa vreo cincisprezece fotografii până acum. Nu e nici mult, nici puțin, dar am liniștea că, în ce mă privește, acesta e unicul mod de a face acest lucru.
15. Ce te face fericit?
Mai multe lucruri, dar toate pornesc de la o premiză pe care mi-am câștigat-o punând, de voie, de nevoie, totul în joc – anume, faptul că toate cele ce sunt au rostul lor, tainic și minunat, de la Dumnezeu.
2 comentarii:
felicitari Andrei ! o realizare deosebita
Mulțam mult, Flori!
Trimiteți un comentariu