Andrei Baciu: aprilie 2013

22 aprilie 2013

Cartea mea...

... Opera lui Gib Mihăescu, apărută la Editura Muzeul Literaturii Române, București, este de acum disponibilă aici – http://www.mnlr.ro/ro-magazin-detalii-114-andrei_baciu.html –. la sediul muzeului sau, prin mail, la relatiipublice@mnlr.ro. Bazată pe teza de doctorat a subsemnatului, lucrarea tratează monografic creația unui autor interbelic ce ar merita, mai ales prin prisma nuvelisticii sale, mult mai multă atenție. Volumul are 280 de pagini și costă 17 lei.

Ce nu s-a observat cu privire la nuvelele scriitorului din Drăgășani a fost că, dincolo de fixația erotică sau de altă natură a unora precum Manaru, Dănuț, Moinaru, Emanoil ori Naicu, puternica fascinație pe care ele o exercită asupra lectorului provine din corespondența suprafirească dintre trăirile interioare ale indivizilor și mediul înconjurător – în condițiile în care în spatele acestei enigmatice legături găsim o veritabilă și modernă teză existențială a absurdului ce face ca, în urma unui complot metafizic cât se poate de nemetaforic, protagoniștii să fie împinși ineluctabil către cele mai tragice deznodăminte. Mai mult decât o excelentă surprindere a mecanismelor psihologice ale ființei umane aflate într-un punct-limită, cea mai importantă reușită a creației lui Gib I. Mihăescu o reprezintă tocmai această abilitate de a sugera, chiar în pofida superstițiilor evidente ale personajelor și în ciuda faptului că fiece parte a realității perceptibile a fost secționată necruțător de lama celei mai încordate lucidități, o perfidă conspirație, pe cât de nevăzută, pe atât de feroce, ce se opune oricărei șanse ca omul să își atingă fericirea.

Credem că această viziune sumbră își are originile, la rândul ei, în cu totul altceva, de care nici măcar Gib Mihăescu nu este pe de-a-ntregul conștient, și anume într-o hipertrofiere despotică a egoului, sesizabilă nu doar aici, ci și în romane. Ea este cea care, în ultimă instanță, generează, prin întreaga paletă a produșilor ei, întreaga zbatere a protagoniștilor.

Incapabili să renunțe la pretențiile atotdominatoare ale propriului eu și să se relaționeze cu un Centru prin raportare la care să se împlinească – sau, în termenii lui Jung, să se individueze –, ei sunt prinși, prin definiție, în capcana propriului orgoliu. Simțind trădarea, își pierd mințile nu la ideea încălcării fidelității ca atare, ci la cea a terfelirii imaginii personale în fața ochiului public. Iubirea lor nu posedă nimic înălțător în ea, fiind redusă la dimensiunea ei strict carnală. Similar, nedornici să accepte lumea exterioară așa cum este pentru că vor să o modifice în interes personal (nu degeaba Ragaiac și ceilalți pun noi nume iubitelor), încearcă să o compenseze prin prelungite frenezii imaginative, dar numai spre a sfârși, mereu, în postura de învinși.