... Opera lui Gib Mihăescu, apărută la Editura Muzeul Literaturii Române, București, este de acum disponibilă aici – http://www.mnlr.ro/ro-magazin-detalii-114-andrei_baciu.html –. la sediul muzeului sau, prin mail, la relatiipublice@mnlr.ro. Bazată pe teza de doctorat a subsemnatului, lucrarea tratează monografic creația unui autor interbelic ce ar merita, mai ales prin prisma nuvelisticii sale, mult mai multă atenție. Volumul are 280 de pagini și costă 17 lei.
Ce nu s-a observat cu privire la nuvelele scriitorului din Drăgășani a fost
că, dincolo de fixația erotică sau de altă natură a unora precum Manaru, Dănuț,
Moinaru, Emanoil ori Naicu, puternica fascinație pe care ele o exercită asupra lectorului
provine din corespondența suprafirească dintre trăirile interioare ale indivizilor
și mediul înconjurător – în condițiile în care în spatele acestei enigmatice
legături găsim o veritabilă și modernă teză existențială a absurdului ce face
ca, în urma unui complot metafizic cât se poate de nemetaforic, protagoniștii
să fie împinși ineluctabil către cele mai tragice deznodăminte. Mai mult decât
o excelentă surprindere a mecanismelor psihologice ale ființei umane aflate
într-un punct-limită, cea mai importantă reușită a creației lui Gib I. Mihăescu
o reprezintă tocmai această abilitate de a sugera, chiar în pofida
superstițiilor evidente ale personajelor și în ciuda faptului că fiece parte a
realității perceptibile a fost secționată necruțător de lama celei mai
încordate lucidități, o perfidă conspirație, pe cât de nevăzută, pe atât de
feroce, ce se opune oricărei șanse ca omul să își atingă fericirea.
Credem că această viziune sumbră își are originile, la rândul ei, în cu
totul altceva, de care nici măcar Gib Mihăescu nu este pe de-a-ntregul
conștient, și anume într-o hipertrofiere despotică a egoului, sesizabilă nu
doar aici, ci și în romane. Ea este cea care, în ultimă instanță, generează,
prin întreaga paletă a produșilor ei, întreaga zbatere a protagoniștilor.
Incapabili să renunțe la pretențiile atotdominatoare ale propriului eu și să
se relaționeze cu un Centru prin raportare la care să se împlinească – sau, în
termenii lui Jung, să se individueze –, ei sunt prinși, prin definiție, în capcana
propriului orgoliu. Simțind trădarea, își pierd mințile nu la ideea încălcării
fidelității ca atare, ci la cea a terfelirii imaginii personale în fața
ochiului public. Iubirea lor nu posedă nimic înălțător în ea, fiind redusă la
dimensiunea ei strict carnală. Similar, nedornici să accepte lumea exterioară
așa cum este pentru că vor să o modifice în interes personal (nu degeaba
Ragaiac și ceilalți pun noi nume iubitelor), încearcă să o compenseze prin
prelungite frenezii imaginative, dar numai spre a sfârși, mereu, în postura de
învinși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu