Nu încape vorbă că iarna este un anotimp extrem de ofertant – chit că fotografiezi peisaje, chit că nu.
Cred că, cel puțin în ceea ce-l privește pe subsemnatul, o parte
semnificativă din fascinația exercitată de iarnă rezidă în curiozitatea
(metafizică) de a vedea cum arată și cum poate să meargă mai departe tot
ceea ce este viu în acest anotimp care, prin definiție, aduce cu sine
anularea sau, cel puțin, inhibarea vieții. Dacă e adevărat că, pentru a
cunoaște ceva, trebuie să-i și cunoști limitele, atunci
poate că iarna, vreme a morții, reprezintă un interval oportun pentru a
afla câte ceva dintre tainele… vieții.
În ciuda înghețului, a zăpezii, a frigului, cele ce sunt (fie la nivel
vizibil, fie supravizibil) – sunt în continuare sau se pregătesc să fie
din nou. Și pentru a te afla față în față cu acest miracol merită să
înfrunți orice condiție, meteo sau personală. Te simți, așa, mai viu.
N-aș putea face o listă punctuală cu provocări, în
sensul propriu al cuvântului, și aceasta poate pentru că nu am simțit
niciodată că a face fotografii iarna reprezintă o provocare. Termenii în
care gândesc țin doar de bucuria reală de a ieși afară și de a
fotografia. Adaptându-mă, firește, logistic la situație. Nu poți face
fotografii iarna în tricou și neavând grijă de aparatul foto.
Locul meu favorit… sunt două. Pe de o parte, câmpul din apropierea locuinței mele, unde am realizat majoritatea fotografiilor din seria Hibernal haiku
și unde știu că pot găsi în continuare o mulțime de mici și mari
întâmplări imortalizabile fotografic (mă scuzați, așa e vorba; recunosc
că pentru mine e cam mult și aș prefera, în loc de „imortalizabile”,
ceva mai lejer, precum „mai-puțin-mortalizabile”) și, pe de alta, podul de la Blejoi, unde mă tot preumblu de ceva vreme încoace.
(Text apărut în http://blog.f64.ro/2015/01/19/peisaje-de-iarna-povesti-din-culise/. )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu