Andrei Baciu: ianuarie 2018

Redau aici topul 2017 al subsemnatului, publicat inițial pe LiterNet.

Din anul ce tocmai s-a încheiat, trei sunt cărțile care îmi revin pregnant, cel puțin în perioada scrierii acestor rânduri, în minte.

De ce ne plac – interogație atât de importantă, încât riscăm prea adesea să o trecem cu vederea – lecturile care ne plac? (Și aceeași întrebare se aplică, natural, și muzicii, filmelor, fotografiilor și tuturor celorlalte forme de manifestare artistică.) Ne plac pentru că, într-un anume fel, ne întâlnim în ele cu noi înșine. Ne plac pentru că nu ne obligă să ne placă. Ne plac în virtutea mirabilei taine a întâlnirii, la jumătatea drumului, dintre scriitor și cititor.

Există însă întâlniri care, întâmplate prea devreme, nu și-ar putea coace până la capăt fructul. M-a fascinat de când am aflat prima dată de ea, acum aproape două decenii, cartea „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, a lui C. S. Lewis. Nu știu însă ce aș fi putut înțelege din ea atunci, iar aceasta nu doar deoarece îmi lipsea o cunoaștere suficient de adâncă a lumii, ci mai ales una suficientă a propriului sine. Acum însă, parcurgând-o domol, pe îndelete, cântărind fiecare idee, gustând fiece cuvânt, mi-aș fi dorit să o învăț pe deasupra. Redau din ea un gând atât de paradoxal și atât de definitoriu pentru frivolitatea iresponsabilă a zilelor noastre: de ce să îl împingi pe om la crimă, îl întreabă retoric diavolul bătrân pe ucenicul său, când el e gata să își vândă sufletul și pentru un joc de șeptică?

A doua scriere (ordinea e doar cronologică), „Arta de a avea întotdeauna dreptate”, a lui Arthur Schopenhauer, reprezintă o introducere nu doar în eristică, așa cum o arată titlul ironic, ci și în niște coordonate de bază ale sufletului uman. În ultima (impropriu spus, autorul nu și-a finalizat studiul) stratagemă expusă se află, aș crede, cel mai important aspect al problemei: trebuie, întâi de toate, să vrem să acceptăm adevărul, mai ales când acesta nu ne convine. Câte sunt adevărurile, adaug eu, pe care le ignorăm tocmai pentru că a le conștientiza și a ne comporta ca atare ne-ar deranja teribil? Iată una dintre întrebările cu care merită să îți începi/să îți termini ziua.

Ion Druță, scria pe coperta a patra a masivei dilogii „Povara bunătății noastre”, este cel mai important prozator basarabean contemporan. Odată ce am citit-o, am înțeles afirmația și, chiar mai mult, mă gândesc serios ce prozator contemporan român, dincolo sau dincoace de Prut, se află la nivelul lui. S-o fi aflând, dar nu are în nici un caz cum să-l depășească. Aș avea atât de multe de zis despre carte, încât aș putea (citește: „aș dori”) a scrie eu însumi câte una pentru fiecare capitol al ei. Că tot vorbeam de adevăr mai sus, există în paginile acestei cărți o simplitate copleșitoare a afirmării sale. O simplitate ce nu trebuie confundată, bunăoară, cu lipsa delicateții, ci, dimpotrivă, alăturată unei inefabile, lirice demnități a rostirii lui. Și, uneori, unei alte demnități și prea-rare-astăzi tării interioare – aceea a nobleții tăcerilor bine alese, care îl lasă pe cititor, de va fi voind, să simtă el mai departe. Totodată, am tot respectul față de realismul magic al autorilor sud-americani, însă scrierea lui Ion Druță degajă un realism magic mult mai... fermecător. Și aceasta deoarece lasă impresia a fi mult mai puțin manufacturat de imaginația auctorială și mult mai firesc, mai autentic, mult mai în acord cu rosturile supravizibile ale acestei lumi.

Muzical vorbind, 2017 mi-a adus o îndelung așteptată premieră, anume aceea a ascultării pe viu a unui concert simfonic. Am iubit dintotdeauna muzica clasică, însă abia acum am fost la Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiești. Minunată a fost întreaga experiență. Mai mult decât orice, senzația ineluctabilă și parcă mai concretă decât însăși materialitatea legilor fizicii că muzica vine nu din instrumentele interpreților, ci de undeva de deasupra lor. Că ea este acolo deja, iar viorile, clarinetele și toate celelalte nu fac decât să i se conformeze și să se țină după ea. Ce să fie muzica, de nu o treaptă superioară de existență?

Dintre filme, nu pot spune că am fost marcat în mod absolut de vreunul. Totuși, o imagine din „Oglinda” lui Tarkovski m-a însoțit multă vreme, până ce tâlcul ei, ce mi-a tot stat pe limba sufletului, și-a găsit, măcar orientativ, verbalizare. Este vorba despre scena șurei în flăcări, mai precis de cadrul în care acesteia i se suprapune, ca o ramă, apa ce picură de pe un perete din prim-plan. Focul pare alimentat de apă, apa pare a se hrăni cu foc. O alăturare ce evocă o altă lume, de dincolo de limitările acesteia, și o altă simțire decât cea carnală. O lume unde se află cuvinte, muzică și frumuseți la care urechea și ochiul mundan nu se pot prin definiție sui...

Din punct de vedere fotografic, slavă Celui de Sus, anul ce a trecut a fost bogat. Un prim eveniment de seamă a avut loc pe 15 ianuarie, la Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” din Ipotești, unde, alături de prietenii de la Clubul Fotografilor din Iași, am participat la vernisarea expoziției „Căutându-l pe Eminescu”, alcătuită din fotografii realizate în tabăra fotografică desfășurată acolo în vara lui 2016. Aproape simetric, pe la jumătatea lui decembrie, un alt moment important l-a constituit publicarea chiar aici, la „LiterNet”, a celui de-al cincilea e-book al subsemnatului, „Viața și întâmplările din jurul podului de la Blejoi”, în vreme ce o selecție de imagini din proiect a fost expusă în luna septembrie în cadrul „Bucharest Photo Week”.

La sfârșitul verii, la invitația celor de la „Danube Delta Life”, am făcut fotografii în Deltă. Întrebat ce m-a emoționat cel mai mult acolo, am răspuns așa: „În fotografie există o sintagmă ce desemnează momentul ce te face să apeși butonul declanșator al aparatului: «flacăra recunoașterii». Fluxul obișnuit, prozaic, al timpului se întrerupe, iar ființele, obiectele, toate elementele din fața lentilei se aliniază mirabil, atât între ele, cât și cu emoția fotografului, pentru care gestul apăsării butonului nu devine astfel decât o prelungire a acestei trăiri foarte intense. Ei bine, pentru mine în Deltă s-au aprins mai multe astfel de «flăcări», dar cea mai puternică dintre ele s-a produs în dimineața în care ne-am apropiat de Insula Sacalin și, printre nenumăratele specii de păsări, în lumina lină a răsăritului, am zărit niște cai sălbatici de o extraordinară frumusețe, păscând. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, un stol de păsări albe s-a ridicat undeva, în spatele lor, în vreme ce un pescăruș traversa avanscena, înspre mine – «clic! »”.

Pe 5 octombrie, în capitală, am fost invitat să vorbesc despre „Puterea metaforică a Fotografiei” la conferința „F64. Photo Story. Begin Your Journey”, prima de acest gen din România. Un scurt citat din prezentarea mea: „Ca să găsești, trebuie să cauți. Puseul creativ/revelația artistică/metafora etc. nu sunt apariții izolate, ci urmări ale locuirii în ele – în ele și în câmpul întrebărilor fundamentale din care se hrănesc.”

În fine, bucuria fotografică cea mai mare mi-a adus-o publicarea proiectului „Viața și întâmplările...” în paginile prestigioasei reviste „LensWork” (nr. 129, mart.-apr. 2017), socotită de mulți cea mai bună publicație de fotografie artistică din lume. În ediția electronică a revistei se găsește și un interviu de jumătate de oră cu subsemnatul, care a avut marea bucurie și onoare să dialogheze cu editorul revistei și fotograful Brooks Jensen, unul dintre cei mai importanți și influenți eseiști pe teme fotografice și artistice. Câteva cărți de-ale sale au fost traduse și în România.

Gândul cu care închei acest mic top (excelent pretext de aducere aminte, de fixare și de exersare a mirării sapiențiale) își are rădăcinile într-o informație ce mi-a atras atenția prin primăvară, anume acel tip de lucru pe care, deși îl știi de multă vreme, nu ajungi să îl cunoști propriu-zis decât într-un moment revelatoriu. Ce informație? Aceea banală că primul gest al țăranului român când se trezea dimineața era acela de a se spăla pe față și de a-i mulțumi lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi de viață. Reacția mea când mi-a fost readusă în atenție? În prima secundă, de dezacord visceral. Mi s-a părut că gestul respectiv nu poate însemna decât o autoumilire inutilă, o renunțare degradantă la ce înseamnă să fii liber pe acest pământ. În clipa următoare, totuși, mi-am schimbat total poziția, atât mentală, cât și sufletească. Mi-am dat seama că nu aceasta este adevărata libertate, ci aceea, dreaptă și curată, care își cunoaște condiționările și binecuvântările, care nu ia efectele intermediare drept cauze originare.

Din această poziție ființială apare unica luciditate genuină: cea care te duce la recunoștință. Iar libertatea? E una singură. De aici izvorăște.

(Topul de anul trecut, aici.)