23 august 2018

Holbav, ținutul unde sufletul plutește

https://www.andreibaciu.ro/Holbav-the-Land

Noul meu proiect este acum finalizat. Șapte capitole, douăzeci și patru de fotografii fiecare. Sper din suflet să vă placă!

Text introductiv:

„Mai întâi a fost un foșnet discret, pe cât de scurt, pe atât de concret. Eram foarte obosit după ce, ca de obicei, mă trezisem în toiul nopții, condusesem vreo trei ore, urcasem gâfâind dealurile Holbavului deoarece nu mă lăsa inima să mă opresc și să risc să mă prindă răsăritul în umbra văii, iar acum, revenit jos, în luminișul unde lăsasem mașina, nu îmi doream decât să mă întind zece minute.

Foșnetul de lângă mine nu mi-a permis totuși aceasta și, privind înspre el, am văzut o frunză de toamnă – toamnă era – așezându-se lin pe pământ. Deși nu voiam decât să închid un pic ochii, nu am putut să nu mă întreb de unde a venit frunza, dat fiind că deasupra mea nu era nici un copac, ci doar cerul albastru. Nu am avut timp să duc gândul prea departe. Ce luciditate, dacă nu una convenabilă și comodă, este aceea care-și ține capul doar în jos, numai înspre beznele lumii? Și, dacă tot suntem aici, dintre toate ale noastre, la sfârșit, ce trebuie să rămână? La încheierea zilei, la capătul nopții – ce va conta?

Un nou foșnet, parcă ceva mai apăsat, o nouă frunză pe care vântul, maestrul de ceremonii al mângâierii, o depunea hotărât pe iarbă. Și atunci, dintr-un imbold necunoscut, am ridicat privirea: nu una, nu două, nu nouăzeci și nouă, ci sute și sute de frunze tremurau minunat pe cerul senin, legănându-se ca niște vietăți vegetale trimise în solie din tării. Veneau și veneau, șopteau și mai ales pluteau în oceanul albastru de deasupra. Așa am făcut, acolo și atunci, una dintre cele mai frumoase fotografii pe care nu le-am făcut niciodată.

În rest însă, am făcut fotografii pe care chiar le-am făcut, ori de câte ori am fost copleșit de emoție pe dealurile Holbavului, satul din vecinătatea Brașovului pe care îl vizitez de mai bine de zece ani. Aici, liniștea vie se naște din picături de lumină și din cântec de greieri, iar aburii ridicați din pământ dimineața spală în binecuvântare copaci și flori, oameni și animale, zâmbete, tristeți și mirări.

Așa se face, iubite privitorule, că am alcătuit acest proiect fotografic, împărțit în capitole, momente ale anului, stări și speranțe. Mi-e greu acum, că totul e gata. Mai că aș fi vrut să nu fie. Mă voi întoarce totuși, mereu mă voi întoarce la Holbav, ținutul cu frunze ce zboară în cer și, așa, până pe pământ. Ținutul unde, ca și ele, sufletul, când vrea, plutește.”

3 comentarii:

G.F. spunea...

Totul începe doar cînd totul e gata.
Oamenilor le place simplitatea doar cînd se află la o distanță confortabilă de ea.
Este riscant să-ți ridici privirea. Mă tem că e ceva care a devenit cu neputință la oameni.

Andrei Baciu spunea...

„Este riscant să-ți ridici privirea. Mă tem că e ceva care a devenit cu neputință la oameni.” - înseamnă, mă tem, că nu mai e decât o cale, aceea ca oamenilor să le ajungă cuțitul la os. De-abia atunci vor simți cu disperare - deci autentic - nevoia de a ridica privirea.

G.F. spunea...

Cuțitul e tot timpul la os. Problema este că lumea s-a obișnuit cu asta.