Bădia Vasile

Apăs o tastă și chipul blând al bădiei Vasile umple ecranul. Ochii îi privesc undeva departe, iar borul pălăriei coboară dunga unei umbre peste ei, ca și cum ar încerca să îi ascundă. Și să îl ascundă pe bădia Vasile cu totul, poate de privirile care nu ar ști să îl privească așa cum trebuie. Auzim anumite cuvinte, facem anumite fotografii și le păstrăm doar pentru noi, căci acesta este rostul lor adânc. Altele, însă, trebuie date neapărat mai departe.
„Fost-am tânăr, nu știu când, numa’ m-am trezit bătrân.” Îi aud și acum glasul recitând și cântând poeziile de el compuse și nici acum, orice aș face, nu pot să ignor adâncul din care au izvorât și adâncul pe care îl destupă atât de firesc în mine.

„Dacă n-ar mai bate vântul, nu s-ar răcori pământul. De n-ar fi flori pe câmpii, păsări n-ar mai ciripi. De n-ar fi cucul pe lume, vai, ce rău i-ar sta la pădure! Dar cucul pe lume este, el cântă pe văi și creste, la barbați și la neveste. El mai cântă pe câmpii, la bătrâni și la copii, și la fete tinerele, și mă-ngân și eu cu ele.”

Ce vei face cu aceste înregistrări, mă întreabă bădia Vasile. Păi vreau să le fac publice, să ajungă la cât mai mulți oameni. Desigur, dacă sunteți de acord și dumneavoastră, răspund cu jumătate de gură, neștiind ce reacție va avea. Așa să faci, aprobă și mă roagă fără a se ruga bădia, să nu moară poeziile mele odată cu mine.
„Trece luna amărâtă peste dealuri și câmpii – dușmanii ne taie pădurile și rămân munții pustii.”

„Tot pământul i-o livadă, ar și samăn pe ogor grâu, secară și-orzișor – și nu mai putem de jale și de dor... Da.”

„Lume, lume și iar lume, cin’ ți-o pus numele lume nu ți l-o știut a pune. Să-ți fi pus nume de floare, că tare ești trecătoare”.

Bădia are grijă de animale, iar soția sa țese haine tradiționale, în vreme ce urmașii îi vizitează zilnic și le-aduc ce le trebuie. 

Neîncrezător, cinic de-a dreptul am fost, aproape până în ultima clipă a întâlnirii noastre, dar bădia Vasile tot m-a înfrânt. El chiar este, există, e viu, e autentic. Și cum demonstrezi că cineva e autentic? Simplu, nu o faci. Este, pur și simplu. Dovezile, în fond, mai mult tocesc adevărul decât să te lase să-l trăiești.

Gânditor și dârz, prietenos-șugubăț și sceptic-optimist. Nemulțumit, dar nu defetist, apăsat, și el om cu păcate, dar nu fără speranță. Actor, însă nu cabotin, smerit, dar nu fără demnitate. Sunt multe ipostaze în care l-am imortalizat pe bădia, deși nu știu dacă era nevoie de mine pentru asta.

„Femeia fără bărbat – ca grădina fără gard. Bărbatul fără femeie – ca lacăta fără cheie.”

Oamenii nu mai știu să creadă în povești, dar poveștile cred în continuare în oameni. Cam așa face și lumina, care, pe unul ca bădia, ba îl împresoară pe după umeri, ba îi mângâie fața la răsărit, ba i se așază în ochi și i se prelinge în suflet. Poate nu mereu, dar suficient de des.

Bădia Vasile și soția lui locuiesc într-o poiană liniștită, la câteva sute de metri de granița cu Ucraina, în căsuța lor adevărată, împrejmuită cu flori adevărate și cu icoane și mai adevărate pe pereți.

„Vă spun în cuvântul meu sfânt că îmi iubesc țara, îmi iubesc poporul și-mi iubesc foarte mult și tricolorul.”  Apăs o tastă. Așa-i firesc să fie.

 
(Fotografiile au fost făcute pe 21-22 septembrie 2018. Textul a fost scris pe 14 iulie 2019.)