Butonu' de capodopere

Dacă producătorii de aparate foto se bat care mai de care să introducă cele mai fabuloase, extraordinar de remarcabile incredibilităţi tehnice – pare-se că cei de la Canon au dezvoltat un sistem care îi va permite aparatului să declanşeze exact în momentul când toţi cei din imagine zâmbesc –, de ce nu creează pur şi simplu un… buton de capodopere ? Duci aparatul la ochi, îl îndrepţi într-o anume direcţie, nu contează de fapt care, apeşi bontonu’ şi ţac!, gata cap de opera! Nu ştiu, întreb şi eu…

*

Alte întrebări existenţiale: ce ISO are ochiul uman ? Ce diafragmă şi ce distanţă focală ? Dar stabilizator de imagine ? Beţivii nu au nevoie de trepied ? Şi, în fine, de când s-a apucat tata de gătit ? :))

Flori

De toamnă

Varia #5

Pe Eminescu îl chema „Mihai” . Ce chestie...

*

În două coordonate fundamentale ale individului stă întreaga atracţie pe care o exercită jocurile de strategie. 1) Dorinţa de cunoaştere - harta este acoperită de un văl negru, facându-te să te întrebi mereu ce o fi mai încolo şi 2) dorinţa de putere: acumulezi frenetic tot mai multe armate, clădiri şi bunuri ca să îţi îngenunchezi adversarii, scopul jocului, de fapt. Restul lucrurilor pe care le faci se subordonează acestor două obiective.

*

Alpiniştii. Cred că înţeleg pasiunea nebună care îi face să se caţere tot mai sus, pe munţi, riscându-şi viaţa aşa, în mod gratuit, în aparenţă. Microbul care îi determină să facă asta îmi pare a fi unul cât se poate de profund. Escaladând marile înălţimi, ei au intuiţia/revelaţia uriaşelor culmi din propria fiinţă. Şi când tentaţia şi, mai bine, vocaţia intrinsec umană a absolutului îţi intră în sânge, când îţi dai seama că de fapt urci nu doar nişte formaţiuni geologice, ci „munţii din tine”, cum excelent zice alpinistul român Alex Găvan, atunci categoric că nu te mai mulţumeşte meschina (prin tocmai această lipsă) viaţă prozaică.

Dis-de-dimineaţă

3 noiembrie 2007
(Of, câte astfel de dimineţi ratez... dormind!)