Incredibilă puterea fotografiilor valoroase de a vorbi despre dimensiuni esenţiale ale fiinţei umane. Despre izolare şi sfidarea ei prin bucurie, despre melancolie, despre compromisuri, soartă şi urcuşuri, vocaţii ori idealuri, despre oamenii buni, despre sensurile uneori nebănuite ale culturii şi despre fericire. Despre dovezi irecuzabile ale existenţei lui Dumnezeu şi despre pistrui, maturităţi, jocuri cu viaţa şi genii, despre momente, timp şi timpuri ale jertfei smerite şi neştiute, despre mutaţiile perfide ale vârstelor cunoaşterii, despre drumul spre Damasc, despre Ilenuca, despre omfaloşi, hiper oferte, potenţaţi, politichie, marş-uri şi alte porcării, despre îngeri, despre ei doi, despre lumină, schimbări şi linişte. Despre Beethoven, despre de ce grecii au numit lumea „cosmos”, adică „frumos”. Despre multe, multe, despre tot. Despre ceea ce contează.
7 noiembrie 2007
Fotografica no. 1
5 noiembrie 2007
Bucolic








La fel, cine percepe realmente geniul lui Eminescu ? Dacă îl afirmi fără să îl fi înţeles de fapt, întreţinând astfel starea de ipocrizie , mai bine îţi ţineai gura... Învăţământul românesc and co., anyone ?
4 noiembrie 2007
Varia #4

„Cuvântul ar fi mai propriu pentru tunuri” (Hamlet). Ce vocabulă grozavă: „eu”... Etc.
Despre „etc.”-ul de mai sus: funcţionează, autoironic, cumva ca un scut - deşi de bun-simţ până la un punct, dar laş dincolo de acesta - împotriva presupoziţiei că aş îndrăzni să vorbesc într-un mod realmente serios despre adevăruri fundamentale (precum identitatea,în cazul de faţă).
Postmodernilor le e ruşine să discute despre ideile esenţiale şi le e de-a dreptul frică să le caute, sau chiar să caute să le caute... Patapievici : „În ochii oamenilor recenţi, marea crimă este să afirmi ca există ceva, mai degrabă decât nimic; că există un adevăr, mai degrabă decât simulacre interşanjabile după plac; marea crimă este să afirmi că evacuarea lui Dumnezeu din discursul despre om şi despre natură a fost mai curând o nenorocire spirituală, decât un prilej de emancipare morală; că viaţa confortabilă ca ideal uman suprem al societăţilor progresiste nu este un ideal, ci o înjosire; [...] marea crimă este să afirmi că fără religie şi cultură omul a devenit un animal de consum [...] Marea crimă, în lumea bine de azi, este să continui să mai fii creştin.”
2 noiembrie 2007
Varia #3

Să stai să faci figuri de stil ca sa fii expresiv aşa, de dragul expresivităţii, echivalează cu a te asemăna cu acei câini care îşi alearga singuri coada... Sigur, demersul e unul care atrage atenţia, dinamic şi poate chiar tonic întrucâtva. Asta până când animalul începe să ameţească.
Expresivitatea, zic, nu reprezintă un scop în sine („hai să fim expresivi!”), ci e o urmare obiectivă a faptului că o figură de stil apare ca un instrument de revelare a coerenţei lumii. Coerenţă ce există obiectiv ca urmare a faptului că are un Creator a cărui ordine şi amprentă fiinţează în tot şi în toate. Prin definiţie.
O figură de stil decelează legăturile profunde dintre elementele obiectuale/sufleteşti, relaţii insesizabile unui ochi profan şi care există în mod real (citeşte „sacru”, vorba lui Eliade). Carevazică, aici e vorba de cunoaştere, şi nu de un joc semantic aleator, supus capriciilor momentane. Căci arta înseamnă nu frivolitate (oricât de intelectualizată), ci iniţiere, după cum artistul este mistagog, nu „entertainer”.






