Varia #1

Am dat peste un discurs extraordinar al mult mai mult decât actorului Dan Puric. Cred ca e fascinant întregul site, de fapt.

Bianca

Absolut nimeni nu a întrebat de ce n-a venit. El însuşi i-a remarcat absenţa de-abia pe la mijlocul zilei, când era probabil prea târziu. Ce ironie, şi-a spus, lipsa oricui altcuiva ar fi fost simţită imediat… Atât.

Bine, la înmormântare s-au dus cu toţii, solidari din respectul care i s-ar fi cuvenit oricărui coleg, fiecare plângând cu adevărat în sine preţ de câtăva vreme, fiecare regretând pentru tot atâta timp posibilele cuvinte pe care i le-a aruncat, dar apoi şi-au înălţat capetele ducând la fel de încrâncenaţi mai departe munca pentru admiterea la facultate.

El însă începuse să asculte cu încăpăţânare Nirvana, deşi înainte versurile nu-i mai păreau actuale, şi se temea ca nu cumva locul în care a stat colega lui să nu fie ocupat de altcineva. Au încercat să-l consoleze, chiar mai mult, hei, de ce te zbuciumi aşa, nu puteai face nimic, lasă, mai bine gândeşte-te şi la tine, îţi refuzi dreptul de a-ţi trăi viaţa pentru o vină pe care nu o ai ?

Nu, era clar că nu au dreptate, cum să aibă dreptate, măcar dacă şi-ar fi dat seama mai devreme… Poate chiar nu era nimic de facut, dar era şi el pe acolo, la ce dracu' se gîndea când o vedea tremurând, ea zicea că-i este frig şi el se mulţumea cu atât, Doamne, Dumnezeule, în ziua de dinainte îl preocupa numai prostia aia de teză, n-a observat nimic, n-a vazut, n-a auzit. Mama dumnezeilor mă-sii de viaţă, a comis greşeala de care s-a temut întotdeauna…

Şapte luni de nervi răguşiţi si întinşi la maximum sau vlăguiţi complet, şapte luni în care a tocit disperat caseta aceea, i se spunea mereu să se astâmpere, nu a ascultat de nimeni, cel putin un pachet de ţigări şi o vodcă pe zi, cearcăne negre şi ochi roşii, figură de ceară, haine aproape rupte de atâta purtare.

Tocmai se ducea la autobuz într-o stupid de geroasă noapte de mijloc de decembrie, căutându-şi în lumina stupid de albă a unui bec atârnat deasupra pavajului stupid de cenuşiu un stupid bilet rătăcit cine ştie cum prin stupizii lui blugi ponosiţi, când simţi o înţepatură pe ceafă. A crezut că în sfârşit a venit momentul, şi a aşteptat plin de speranţă, sentiment uitat de foarte multă vreme. Nu s-a ales decât cu o altă înţepătură, şi încă una, zeci de ace mici şi reci străpungându-i pielea.

Obosit să se mai mire, deschise ochii şi, dintr-un ciudat imbold, îsi ridică privirea spre cer: nenumărate cristale de gheaţă coborau înspre el jucându-se în lumină, străluceau în aerul complice, dansau într-o cadenţă nebanuită, fulgi de omăt, atât de mulţi şi totuşi toţi descriind aceleaşi curbe divine, cântând în aceleaşi ritmuri de stele.

… şi începu să îi cheme, să-i sărute, să-i atingă, să-i pipăie, vru chiar să-i strângă la piept, era imposibil, aşa că se întinse pe şosea ca să fie acoperit de ei, dar nu putea sta pe loc, se ridică şi îmbraţişă murmurând un trunchi de castan din apropiere… În final, urcă în autobuzul gol care traversă orasul alb şi pustiu. Coborând, îl întrebă pe şoferul mirat de călătorul cu ochi atât de strălucitori dacă ştie cumva de ce ninge.

Nu aşteptă prea mult răspunsul şi se îndreptă spre casă cu o vivacitate nici măcar de el bănuită, nici măcar înainte de acea teză la matematică.

6 decembrie 2000

Cu ceaţă. Doar

E rezonabil să spui că un peisaj cu ceaţă posedă un farmec superior aceluiaşi peisaj, dar într-o zi senină. Mă gândesc însă la treaba urmăritoare: dacă ceaţa ar fi fost un fenomen obişnuit, şi ziua senină raritatea, oare lucrurile nu ar fi stat, simetric, exact la fel ?

Dacă da, ceva este în neregulă. Ar însemna că ar trebui ca şi în zilele „obişnuite” acelaşi peisaj să ne impresioneze la fel de mult. Altfel, dar la fel de mult. Frumosul (de la Brooks Jensen – sau Filocalia – citire) nu se află în obiectul propriu-zis, ci în sufletul celui care îl contemplă. Dacă ne emoţionează numai peisajul cu ceaţă, nu ar rezulta că percepem frumosul cu numai jumătate de suflet ? ...care este, bineînţeles !

Ab initio

Să crezi că poţi vorbi despre teorema lui Pitagora fără a fi înţeles în prealabil ce este acela un triunghi constituie pentru o persoană cu o minimă rigurozitate în gândire o evidentă greşeală. Să cercetezi un anumit aspect, de orice natură ar fi el, neînţelegându-i principiile de bază, cele care îl pun în mişcare, axiomele adică, reprezintă din start o cale sigură spre o perfidă rotire într-un magnific, dar inutil, cerc vicios. Rotire cu atât mai perfidă, cu cât nu îţi dai seama de ea. Cerc cu atât mai vicios, cu cât pare mai spectacular.

Voi căuta, deci, să încep cum trebuie – cu începutul.

*

Postmodernii (sau să zic « veacul ăsta nebun » ? ), bag seamă, au o repulsie funciară faţă de axiome. Eu însă rămân ce-am fost… încăpăţânat.

Artă. Arta. Ce este ea/care este scopul ei ? Pentru mine, arta se aseamănă cu scara lui Iacob. Un capăt al ei se afundă în mocirla realului imediat, obiectual şi supus capriciilor hazardului, iar celălalt se pierde în înălţimile transcendenţei, mai exact, ale divinităţii. Pe şleau : condiţia autentică a omului nu este nici pe departe aceea de animal, oricât de raţional, a cărui fiinţare se limitează la ceea ce doar ochii fizici pot percepe. Actuala noastră existenţă pe pământ nu e decât un ocol nefericit, doar un exil pe care am reuşit să ni-l trasăm singuri. Purtăm în noi, fiecare, o sămânţă de dumnezeire, care ne cheamă şi ne îndeamnă să ne reamintim cine suntem cu adevărat. Iar arta reprezintă un mod de realizare a acestei «anamneze», aşa cum zicea unul dintre oamenii aceia morţi. Zic «un» mod pentru că nu aceasta e, totuşi calea regală – ci aceea a sfinţilor. Noi, ceilalţi, « trăim şi noi cum putem înăuntru », vorba lui Iona al lui Marin Sorescu (alt nene mort). Cinic – şi călduţ – compromis.

Prin urmare, asemeni celorlalte arte, şi fotografia posedă aceleaşi date de plecare. Ce are ea în plus e că lucrează cu o materie primă – sau această materie primă lucrează cu ea – de cea mai înaltă speţă. Dacă literatura caută, prin cuvinte, Cuvântul, fotografia revelează lumina din Lumină. Ceea ce ne doresc şi nouă.