„Noi, Dimitrie Stelaru...”

„Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decât Umilinţa;
Dar până când, înger vagabond, până când
Trupul acesta gol şi flămând ?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri, la marginea oraşelor,
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Şi rana mâinilor caută pâinea aruncată.
Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceaţa legilor lor;
Pe frunţile noastre galbene au scris:

«Vagabonzi, hoţi, nebuni,
Lepădaţii noroadelor,
Casa lor e temniţa.
Puneţi lacăte bune fiarelor.»

Odată – poate cu înfriguratele zori – , vom sângera
Şi spânzurătorile se vor ridica la cer,
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă !
Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare –
Vom avea pâine, pâine,
Şi-un kilogram de izmă pe masă.”

(Dimitrie Stelaru, 1938)

Un text excepţional. O „Odă (în metru antic)” reloaded, 50 de ani mai târziu.