Adesea, avem de-a face cu o muşcătoare perfidie a cuvântului. Pronunţând „om” pentru „Om”, „viaţă” pentru „Viaţă” etc., ne creăm senzaţia că forma chiar acoperă integral noţiunea, şi de aici continuăm prin a edifica un sistem (de comunicare) cu temelii putrede. Părând deci că identifică/numeşte şi că umple salvator un spaţiu gol, vocabula materială riscă să uzurpeze realele (în înţeles eliadesc şi chiar mai mult) Sensuri. Şi cum ? Culme a insidiei, fără ştirea noastră, obişnuiţi cu gustul ei de surogat amar.
(mai, 2006)