Chestiunea este extrem de simplă.
1. Dacă Dumnezeu există, şi eu ignor asta, atunci e normal ca scopurile mele în lume să rateze - oricât de grandios - Esenţialul. Întrucât principiile după care funcţionează universul creat şi oamenii înşişi sunt eminamente originaţi divin, negând pe faţă sau implicit acest adevăr, orice aş face, nu îmi voi găsi niciodată locul şi voi avea întotdeauna, chit că accept sau nu, sentimentul ratării, senzaţia de a fi mereu pe lângă.
2. Daca Dumnezeu nu există, atunci nu văd cum îşi permite cineva din exteriorul meu - statul, legile, nu ştiu ce tradiţie - să îmi interzică orice aş dori să fac. Ceea ce include orice numim noi astăzi "infracţiune" ori "crimă". Singura instanţă legitimă sunt eu însumi. Ce mă opreşte de la a-mi satisface absolut toate dorinţele şi capriciile şi cu ce justificare ? Un animal nu are drepturi superioare altui animal. Legea junglei e unica valabilă. (Dostoievski: dacă sufletul nu este nemuritor, atunci orice este permis.)
Mai mult: nu văd de unde acel ceva aflat chiar şi în interiorul meu, acea voce care îmi spune că parcă nu e în regulă să jefuiesc un bătrân care tocmai şi-a luat pensia. Etc. Eu sunt propriul meu dumnezeu, nimeni altcineva.
Astea sunt singurele două posibilităţi. Tertium non datur, ceva (sau "Ceva") trebuie ori să existe, ori să nu existe. Terţul este exclus. Şi atunci, eşti din oficiu obligat să optezi pentru una dintre cele două. Trebuie să ai curajul sau bunul-simţ sau tupeul ontologic să îţi asumi alegerea făcută şi să o duci până la capăt. A lua câte un pic din fiecare, după cum bate vântul, după cum îţi este comod, înseamnă a fi, simplu, doar călâi.
8 comentarii:
Andrei, Dumnezeu nu te ignoră pe tine chair dacă tu-l alegi să-l ignori pe el; iar asta nu înseamnă că au să-ţi eşueze scopurile în viaţă şi în lume. Este foarte posibil ca în decursul vieţii tale să primeşti semne care să-ţi clarifice unele îndoieli. Totul este să le vezi şi să le ştii înterpereta. Uneori se manifestă ca şi nişte aparente conincidenţe înlănţuite. Miza poate fi chiar viaţa ta sau a altcuiva drag ţie. Nu vreau ca asta să sune a misionarism şi nu vreau să te fac să crezi nimic. E treaba ta ce crezi până la urmă.
Legea junglei este valabilă, însă omul nu este doar un animal guvernat doar de instincte.
Nu cred ca ai inteles ideea in care am scris acest text. :)
Oricum, ba da, Dumnezeu te lasa in plata ta, desi e gata oricand sa vina catre tine. Insa te iubeste prea mult ca sa iti incalce decizia - dragoste cu sila nu se poate. De aici, liberul arbitru.
Nu am zis ca iti esueaza scopurile. Ci Scopurile. Caci, da, fara El totul, chit ca tu ca om intelegi sau nu, este o ratare: "Fara Mine nu puteti face nimic". Te doare si nu stii ce. Asta daca nu devii animal.
"omul nu este doar un animal guvernat doar de instincte." - ai luat-o ad litteram. atunci sa zicem ca omul poate cadea in animalitate. nu era vorba de factualitate, ci de virtualitate, de alunecarea in instinctele minimale.
"Miza poate fi chiar viaţa ta sau a altcuiva drag ţie" - ok, la faza asta m-ai cam speriat. :))
Păi nu ai de ce să te sperii. Să spunem că scapi cu viaţa ca şi prin urechile acului, printr-un concurs de evenimente înlănţuite, care, statistic vorbind nu pot fi doar simple coincidenţe (şanse infime). Apoi ajungi să-ţi pui diverse întrebari...
just kidding, Gelu. :)
Hristos a inviat!
Adevarat!
Da, desi unii incearca un sub-punct la punctul 2. Si anume: simtul civic, moral, sau educatia, sau o asa-zisa normalitate in conduita... Dar fara ca ele sa fie motive de adancime. Doar motive de buna intelegere in societate, acceptare, vietuire, evolutie. Dar nu iesite din interior. Sau cel putin nu implicit.
Exact. Fara Dumnezeu, simtul civic, morala etc. sunt doar conventii formale, artificiale.
...mofturi, adica. :)
Trimiteți un comentariu