Caracterul „real” al fotografiei şi alte povestiri

Articolul pe care îl propun cititorului tratează despre un aspect a cărui lamurire e, după părerea mea, esenţială, şi anume caracterul „real” ataşat total eronat fotografiei, adică, mai precis, pretenţia că cea din urmă este și/sau trebuie să fie realitate propriu-zisă. Că, altfel zis, dacă fotografiez un măr roşu, în cadrul rezultat fructul trebuie să arate exact la fel cum l-a perceput ochiul meu fizic.  Dintr-o astfel de perspectivă apar şi prejudecăţile privitoare la folosirea programelor de editare software şi vizunea steril-puristă asupra chestiunii în cauză. Deşi e ceva adevăr şi în aceste lucruri, rândurile mele încearcă să clarifice nuanţat situaţia.

Să fie, oare, aşadar, fotografia realitate propriu-zisă ? În niciun caz. Interogaţia este evident retorică. Fotografia înseamnă o reprezentare a realităţii, nu aceasta însăşi. Aplicarea termenului de „obiectivitate” în fotografie nu este şi nu va fi niciodată totalmente valabilă, mai ales că, de fapt,  obiectivitatea pură nici nu există. A fi obiectiv este o atitudine conștientă, care e alcătuită dintr-un set de principii. Deși acestea sunt edificate pe cale rațională, ele au la bază, implacabil, premize axiomatice, anterioare actului rațional/verbal. Or, aceste premize sunt adoptate ca atare nu altfel decât prin niște acte de credință, conștiente ori ba, acte care sunt, prin definiție, personale (subiective). Singura diferență, deci, între ceea ce numim obiectivitate și subiectivitate ține numai de factorul moral, de intenție.

Dar să revenim. Brooks Jensen, editorul cele mai valoroase reviste alb-negru, LensWork, oferă un raţionament de bun-simţ: fotografia nu e realitate pentru simplul motiv că, în realitate, mărul cel roşu nu are un centimetru, aşa cum apare într-o poză. Apoi, realitate este tot ce există. Or, fotograful hotărăşte, subiectiv deci, să fotografieze un anumit om dintr-o mulţime, cutare obiect din mai multe, şi aşa mai departe. Prin simpla alegere a obiectivului/punctului de staţie/filmului/diafragmei etc., fotograful se implică personal în realizarea cadrului. Şi atunci, de unde dispreţul manifestat de atâţia pentru cei ce folosesc Photoshop? După cum aparatul e o unealtă, software-ul reprezintă pur şi simplu un alt tip de unealtă, iar creatorul se foloseşte – dar, nota bene, nu e folosit – de ele pentru exprimarea mesajului pe care doreşte să îl transmită.

Lupta dintre taberele pro- şi anti-Photoshop, se ştie, este foarte veche. E drept, ulterioară celei dintre antici şi moderni, dintre cărăuşi şi transportul feroviar, la apariţia acestuia,  dintre ţesătorii manuali şi proaspăt inventatele războaie mecanice de ţesut ori, în fine, dacă ne întoarcem la înseși începuturile artei scrisului cu lumină, chiar dintre pictori şi fotografi.  Să discutăm totuşi puţin pe marginea unui argument-tip dat de contestatarii software-ului de prelucrare.  Potrivit respectivului argument, diferenţa dintre un fotograf care foloseşte Photoshopul şi unul „pur” ar fi aceeaşi dintre un interpret care face playback şi altul care cântă întotdeauna live.

Majoritatea argumentelor similare au un mecanism asemănător. Analogia pare la o primă vedere cât se poate de justă. E normal să te enerveze un pretins artist care nu face altceva decât să mimeze o melodie de pe un CD. Doar că, de la un punct încolo, devine evident că paralela dintre cele două domenii este de fapt perfect ilegitimă. Şi asta, tocmai pentru că are drept premiză caracterul „real” al fotografiei, în termenii pe care i-am precizat la începutul rândurilor de faţă. Şi, din moment ce aceea este falsă, atunci şi urmarea ei are un statut identic. În ambele domenii, vizual şi muzical, nu mijloacele contează, ci numai produsul finit.

Ce se mai cuvine adăugat aici ar fi că, în cazul unei melodii ce trebuie cântate pe scenă, produsul finit nu e doar varianta cunoscută, să zicem, de public, de la radio/tv, ci ansamblul de melodie cunoscuta de public plus felul în care muzicianul o interpretează în momentul când se află pe scenă. Interpretarea live e diferită de cea înregistrată în studio pentru că, în funcţie de starea artistului, de felul în care relaţionează cu publicul spectator, în funcţie de inspiraţia de moment, melodia poate căpăta – şi capta – amprenta locului şi timpului performării. Andrea Corr, de la formaţia irlandeză The Corrs, a fost întrebată odată cum de nu se plictiseşte să cânte aceleaşi melodii mereu şi mereu. Răspunsul ei : de fapt, de fiecare dată când e pe scenă, e ca şi cum ar cânta, cumva, altă melodie... De aici, impostura clară a playback-ului. Situaţie care, subliniez, nu e asimilabilă imaginii fotografice, din cauza punerii greşite a problemei, a introducerii într-o singură ecuaţie a merelor şi a perelor.

A, că există genuri fotografice –  exemplul cel mai evident, fotoreportajul – mai apropiate de percepţia noastră pur oculară, fiziologică, asupra lumii – da. Dar de la asta până la a suprapune fotografia în ansamblul ei cu acest gen în proporţie de sută la sută, ireductibil, e cale lungă. Mi se pare cât se poate de justificată analogia cu domeniul literar şi cu istoria artei în general, de fapt. Un roman de Balzac va părea mult mai „realist” (de unde şi numele curentului aferent, care, așa cum arăta undeva Tz. Todorov, este el însuși o convenție, a cărui abilitate de a răsfrânge existența în întregul ei nu este cu nimic mai presus decât a altor modalități de expresie literară) decât „Micul Prinţ” al lui de Saint-Exupéry. Şi de abia aici ar fi problema cu Photoshop-ul: să pretinzi că respectivul cadru aparţine acestei dintâi categorii, cea mai apropiată de realitatea perceptibilă prin ochii fizici, când, de fapt, ai şters sau adăugat nu ştiu ce element. Să vrei să convingi pe cineva că „Odă (în metru antic)” este un text epic de cea mai pură origine. Doar că niciodată, nici o carte, nici o imagine nu vor fi realitate propriu-zisă. Scriitorul/fotograful poate cel mult visa să se apropie asimptotic de axa absciselor, vorba vechii metafore, fără a putea însă a o atinge vreodată. Prin definiţie.

Încă nici asta nu-i totul. În paragraful anterior, am zis că fotoreportajul poate fi socotit cel mai apropiat de realitate. Bun. Dar ce realitate? Cea materială, obiectuală. Dar de ce aceasta ar fi mai presus realităţii mele interioare ? Faptul că azi, la orele 14:37, am fost bucuros e la fel de adevărat ca şi cel că tot azi, la aceeaşi oră, o maşină galbenă era parcată lângă Arcul de Triumf. Ca atare, de ce ar avea cineva dreptul să alunge din fotografie, care nu este decât  un mediu de expresie, fotoreportajele (am ales intenționat să nu pun ghilimele) sufletești ? Doar au fix acelaşi drept la existenţă precum celelalte.

[Publicat pe foto-magazin.ro și în „Foto4All”, numărul 13, august 2012.]