Calul Guță

Dumnezeu i-a dat omului animalele domestice și pentru a se obișnui cu gândul că, așa cum acestea mor, la fel, încet-încet, se va despărți și de cei din jurul său. Bine, din ce văd eu, e mai puțin probabil ca cineva să păstreze un cal până la moartea acestuia. Calul vecinului meu Titi, calul Guță, de pildă. Titi l-a dat pentru că era bătrân și, cu banii de pe el, și-a luat altul mai tânăr. La fel de alb, doar că puțin mai slab și cam murdar.



Cu Guță devenisem aproape prieten. Citii mai adineauri despre un nene care a zis că limbajul nostru uman este doar un joc și că dincolo de el nu există nimic. Că nu există adevăr și că totul e doar o făcătură, în ciuda prejudecăților unor oameni. Eram noaptea, pe câmpul plin de lucernă. Treceam pe acolo de la fotografiat și am dat de Guță.



Ajuns în punctul acesta al povestirii, așa cum se cuvine în anul de grație 2010, mă încearcă o dilemă. Să mai descriu atmosfera de poveste – noapte de vară cu stele, Ursa Mare, Ursa Mică, vântul adie abia, Guță păscând atât de domol și impasibil de parcă era acolo de mai înainte de a se fi ridicat dealul ce acum moțăia undeva în fundal – sau să o dau cotită, postmodernistic, și să mă râd copios că cineva – eu, adică – ar putea fi atât de naiv încât să creadă că există, ha, povești, cai nemuritori, formațiuni geologice care să moțăie, Urse mari, mici, stele, nopți sau veri?


Un nihilist însă, dacă este cu adevărat bărbat, nu are cum să stea să scrie când știe că nimic nu există. (Căci ceva totuși există. Exact, moartea. Când știi că nu mai ai de trăit decât, să zicem, 63 de ani, adică numai 23010 zile, ai – sau ar trebui să ai – lucruri mai bune de făcut. Asta e problema cu nihiliștii din ziua de azi. Păi dacă ești conștient că vei crăpa în doar 552240 de ore, și asta în cel mai bun caz, dacă nu cumva mâine te va lovi o mașină pe trecerea de pietoni, o albină te va mușca exact de limbă, un viezure pitic rătăcit din Munții Alpi la tine în oraș, fără ca savanții să poată explica de ce, să îți transmită un microb foarte fancy, păi, așadar, nu e de un elementar bun-simț, nu e rațiune pură să devii paranoic, o frunză să-ți pară o amenințare, un strănut – o crimă, legea gravitației – o întâmplare care speri să continue și în următoarea secundă? Darămite să te ții de făcut texte.)




I-am bătut calului Guță cu lanterna direct în ochi. Nici nihilist, nici nenihilist, ci doar cal, calul Guță s-a uitat mirat la mine. Mi-a fost jenă. Cuvintele nu mai sunt ce-au fost, de acord. Noi, noi le-am contaminat și pe ele. Culmea e că, acum, ne-am și obișnuit cu gustul lor de surogat amar și că avem impresia că vorbim. „Adio” nu înseamnă „nu ne vom mai vedea niciodată.” Mi-a fost jenă, dar el nu de-aia s-a uitat la mine. S-a uitat, pur și simplu, și și-a văzut de ale sale. Sigiliu blând peste șoaptele pământului și, cum îi spune, Calea Lactee, le nuntea.



[Publicat și în „PHOTOmagazine”, în „Revista Satul” și pe fotomagazin.ro. Cel mai bun articol al lunii aprilie 2010. Seria întreagă, pe site.]