Daca as fi complet onest, as zice ca e necesara o rupere. Un soc, o pocnitura, orice, numai sa-ti deplaseze putin centrul de greutate vizual (afectiv &/sau chiar olfactiv). Mi se pare ca tandretea asta repetitiva fata de natura (ta?) nu-mi mai vorbeste la fel. Nu zic ca fotografia ta se stinge, insa o infuzie (injectie?) de diversitate cu siguranta ar fi binevenita. (pentru ochii si sufletelu' meu propriu si personal (!)-desigur)
ps: nota tertzilor/trecatorilor: critica mea e bine intentionata, il cunosc pe Andrei, am fost chiar si la o pizza cu el. ;)
@Clubul Foto - multumesc frumos. @Beze - salutare, domnule, iti spun sincer ca ma gandeam la tine zilele astea.
Despre ruperea de care spui - iarasi mi-ai citit gandurile. Simt nevoia de care spui,si o simt de ceva vreme, de luni bune. (Sa stii insa ca, de cand nu am mai auzit de tine :P , am mai facut 'altceva-uri'. Ultimul, aici: http://andreibaciu.1x.com/gallery/4229)
Mi-e dor, mie (exact, si la asta ma gandeam zilele astea :) ), de un tip de fotografii pe care le faceam candva. Asta nu in sensul in care, asa cum atat de frumos spui, 'tandretea' mea pentru peisaj trebuie sa dispara. Nu, cred si sper ca ea nu va disparea niciodata. Voi fotografia peisaje ori de cate ori voi avea prilejul, pentru ca imi place si pentru ca un rasarit de soare, fara false patetisme, e in modul cel mai autentic o bucurie.
Ar fi o greseala insa, pe de alta parte, sa imi fac un grafic, sa fac din ceea ce iubesc asa de mult un tabel in care trebuie neaparat sa bifez asta si asta. Insa intr-adevar, mie, sufletului meu, in primul rand, imi trebuie (si) altceva.
P.S. Nota mea pt tertzi/trecatori: Beze rules! Aruncati un ochi pe blogul lui, daca nu ati facut-o deja, si veti vedea ce vreau sa zic. ;)
...ahh, Zoli, asta e ultimul 'altceva': http://andreibaciu.blogspot.com/2010/12/111.html. Iti spun sincer ca, cel putin din punctul meu de vedere :), e una din cele mai bune fotografii pe care le-am facut in viata mea.
:) Da, ai "iesit" acolo&atunci din cochilie, de acord.
apropos, nu zic sa mergi dupa tabel - la o adica, in postura ta sau a mea, e cu totul permis si recomandabil sa cedezi in fata placerii, fara sa bifezi chestii. Chiar si asa, admitand ca mi-e drag de natura, ce sa fac(i) cand samanta dubiului si intro(retro)spectiei a prins radacini. Procrastinam? :)
Ti-ai dat seama ca, de fapt, e un dialog destul de egoist aici; incerc sa-mi validez teza prin tine, cand colo, sufar de aceasi boala incipienta: am incercat una-alta, but what's next? Simt, uneori, ca totul pana acum a fost doar maculatura. :)
De tabel amintisem ca să delimitez, pentru ca să zic aşa :), măcar grosier, cealaltă extremă, care la rândul ei conotează lucrurile de la care fug înspre fotografie: imperativele şi regulile vieţii extrafotografice. Dar nu, trebuie mai clar să o spun - toate imperativele şi regulile incapabile de a se înălţa deasupra propriei litere, secate deci de duhul lor. E ca la numerele complexe din matematică. Sunt torturat de rămânerea doar cu litera, cu partea chipurile ‘reală’, şi fără de cea ‘imaginară’, tocmai aceea care, deşi are nevoie şi de partenera ei, aduce cu sine geniul (perplexant pentru raţiune) al, şi o voi spune, harului.
Imperativele şi regulile, aşadar, care, realmente nefisurate, mi-ar asigura de fapt, culmea, chiar libertatea . (E o obsesie a mea, dată de relativismul ăsta deşănţat al zilelor noastre: libertatea nu există decât într-un un sistem referenţial la care să te raportezi. Eu sunt liber să mă plimb doar datorită legii atracţiei universale. Fără ea, am pluti neajutoraţi, fiecare cu propriile repere – anarhie. )
Acestea fiind spuse, cred că da, ‘procrastinăm’, amânăm din varii motive, însă trebuie să avem grijă cum procedăm cu noi înşine într-un astfel de moment. Ne trebuie mai degrabă, decât o autoforţare ce simt că riscă să ne arunce în extrema de care vorbeam la început, un soi de blândeţe fermă. Să avem răbdare, să iubim şi să ne bucurăm în continuare de fotografie. Să creăm, cu alte cuvinte, contextul acelui ‘ceva’ după care tânjim, dar să-l lăsăm să vină, imponderabil, de la sine.
Există însă, pentru mine, un pericol categoric, care trebuie tratat complet altfel. Dacă nu întreţii focul, dacă nu întreţii, şi o voi spune şi pe asta, clar şi răspicat, dragostea, ea se va stinge. Şi până la urmă nu e un pericol, e o consecinţă obiectivă: foarte bine zicea Brooks Jensen, fotografia, raportată la scara generală a vieţii, nu e totuşi aşa de importantă… Ştiu şi simt cum, la câteva săptămâni fără să fac fotografii, organul acela interior se atrofiază din ce în ce mai mult. Şi în acele momente, abia, ce aleg în faţa ‘procrastinării’ devine urgent. Ori laie, ori bălaie.
Dar uite că pentru noi, una peste alta, rămâne, într-un fel sau altul, mereu ‘laie’, nu? ;)
"Zari albastre", sau "The Wild Blue Yonder" ... Ca in filmul lui W. Herzog, natura "albastra" din acest ciclu este lumea nevazuta din imediata noastra apropiere. Natura din fotografiile dlui Baciu este o natura impreganta de prezenta discreta a omului, sau, mai precis, a omului-cu-Dumnezeu (ca in "1+1+1"). "Tandretea" fata de peisaj vine asadar ca o intimpinare discreta a celor care locuiesc peisajul respectiv. Zarile albastre nu sint peisaje neutre, ci locuri strabatute de carari si fuioare de fum.
8 comentarii:
Frumoase peisaje!
Daca as fi complet onest, as zice ca e necesara o rupere. Un soc, o pocnitura, orice, numai sa-ti deplaseze putin centrul de greutate vizual (afectiv &/sau chiar olfactiv). Mi se pare ca tandretea asta repetitiva fata de natura (ta?) nu-mi mai vorbeste la fel. Nu zic ca fotografia ta se stinge, insa o infuzie (injectie?) de diversitate cu siguranta ar fi binevenita. (pentru ochii si sufletelu' meu propriu si personal (!)-desigur)
ps: nota tertzilor/trecatorilor: critica mea e bine intentionata, il cunosc pe Andrei, am fost chiar si la o pizza cu el. ;)
@Clubul Foto - multumesc frumos.
@Beze - salutare, domnule, iti spun sincer ca ma gandeam la tine zilele astea.
Despre ruperea de care spui - iarasi mi-ai citit gandurile. Simt nevoia de care spui,si o simt de ceva vreme, de luni bune. (Sa stii insa ca, de cand nu am mai auzit de tine :P , am mai facut 'altceva-uri'. Ultimul, aici: http://andreibaciu.1x.com/gallery/4229)
Mi-e dor, mie (exact, si la asta ma gandeam zilele astea :) ), de un tip de fotografii pe care le faceam candva. Asta nu in sensul in care, asa cum atat de frumos spui, 'tandretea' mea pentru peisaj trebuie sa dispara. Nu, cred si sper ca ea nu va disparea niciodata. Voi fotografia peisaje ori de cate ori voi avea prilejul, pentru ca imi place si pentru ca un rasarit de soare, fara false patetisme, e in modul cel mai autentic o bucurie.
Ar fi o greseala insa, pe de alta parte, sa imi fac un grafic, sa fac din ceea ce iubesc asa de mult un tabel in care trebuie neaparat sa bifez asta si asta. Insa intr-adevar, mie, sufletului meu, in primul rand, imi trebuie (si) altceva.
P.S. Nota mea pt tertzi/trecatori: Beze rules! Aruncati un ochi pe blogul lui, daca nu ati facut-o deja, si veti vedea ce vreau sa zic. ;)
...ahh, Zoli, asta e ultimul 'altceva': http://andreibaciu.blogspot.com/2010/12/111.html. Iti spun sincer ca, cel putin din punctul meu de vedere :), e una din cele mai bune fotografii pe care le-am facut in viata mea.
:) Da, ai "iesit" acolo&atunci din cochilie, de acord.
apropos, nu zic sa mergi dupa tabel - la o adica, in postura ta sau a mea, e cu totul permis si recomandabil sa cedezi in fata placerii, fara sa bifezi chestii. Chiar si asa, admitand ca mi-e drag de natura, ce sa fac(i) cand samanta dubiului si intro(retro)spectiei a prins radacini. Procrastinam? :)
Ti-ai dat seama ca, de fapt, e un dialog destul de egoist aici; incerc sa-mi validez teza prin tine, cand colo, sufar de aceasi boala incipienta: am incercat una-alta, but what's next? Simt, uneori, ca totul pana acum a fost doar maculatura. :)
Înţeleg foarte bine ce spui.
De tabel amintisem ca să delimitez, pentru ca să zic aşa :), măcar grosier, cealaltă extremă, care la rândul ei conotează lucrurile de la care fug înspre fotografie: imperativele şi regulile vieţii extrafotografice. Dar nu, trebuie mai clar să o spun - toate imperativele şi regulile incapabile de a se înălţa deasupra propriei litere, secate deci de duhul lor. E ca la numerele complexe din matematică. Sunt torturat de rămânerea doar cu litera, cu partea chipurile ‘reală’, şi fără de cea ‘imaginară’, tocmai aceea care, deşi are nevoie şi de partenera ei, aduce cu sine geniul (perplexant pentru raţiune) al, şi o voi spune, harului.
Imperativele şi regulile, aşadar, care, realmente nefisurate, mi-ar asigura de fapt, culmea, chiar libertatea . (E o obsesie a mea, dată de relativismul ăsta deşănţat al zilelor noastre: libertatea nu există decât într-un un sistem referenţial la care să te raportezi. Eu sunt liber să mă plimb doar datorită legii atracţiei universale. Fără ea, am pluti neajutoraţi, fiecare cu propriile repere – anarhie. )
Acestea fiind spuse, cred că da, ‘procrastinăm’, amânăm din varii motive, însă trebuie să avem grijă cum procedăm cu noi înşine într-un astfel de moment. Ne trebuie mai degrabă, decât o autoforţare ce simt că riscă să ne arunce în extrema de care vorbeam la început, un soi de blândeţe fermă. Să avem răbdare, să iubim şi să ne bucurăm în continuare de fotografie. Să creăm, cu alte cuvinte, contextul acelui ‘ceva’ după care tânjim, dar să-l lăsăm să vină, imponderabil, de la sine.
Există însă, pentru mine, un pericol categoric, care trebuie tratat complet altfel. Dacă nu întreţii focul, dacă nu întreţii, şi o voi spune şi pe asta, clar şi răspicat, dragostea, ea se va stinge. Şi până la urmă nu e un pericol, e o consecinţă obiectivă: foarte bine zicea Brooks Jensen, fotografia, raportată la scara generală a vieţii, nu e totuşi aşa de importantă… Ştiu şi simt cum, la câteva săptămâni fără să fac fotografii, organul acela interior se atrofiază din ce în ce mai mult. Şi în acele momente, abia, ce aleg în faţa ‘procrastinării’ devine urgent. Ori laie, ori bălaie.
Dar uite că pentru noi, una peste alta, rămâne, într-un fel sau altul, mereu ‘laie’, nu? ;)
"Zari albastre", sau "The Wild Blue Yonder" ... Ca in filmul lui W. Herzog, natura "albastra" din acest ciclu este lumea nevazuta din imediata noastra apropiere. Natura din fotografiile dlui Baciu este o natura impreganta de prezenta discreta a omului, sau, mai precis, a omului-cu-Dumnezeu (ca in "1+1+1"). "Tandretea" fata de peisaj vine asadar ca o intimpinare discreta a celor care locuiesc peisajul respectiv. Zarile albastre nu sint peisaje neutre, ci locuri strabatute de carari si fuioare de fum.
Sunteti prea bun. Din suflet va multumesc.
Trimiteți un comentariu