Cabalin haiku. În alb și negru

Amintiri din copilărie. În Ajun, 2012

Duminică, 15:53

Duminică, 14:51

Un interviu acordat de subsemnatul...

...în numărul curent al revistei „Foto Video” (noiembrie, 2012). :)

1. Cine este Andrei Baciu și de ce ne-ar “vorbi” el prin și despre fotografie?

Ca să mă rezum la esențial, Andrei Baciu este o persoană care nu se poate abține să nu respire fotografie, fie că o face, o privește sau se gândește la ea. E pur și simplu o hrană de care nu se poate lipsi. De ce ar „vorbi” el prin și despre fotografie semenilor săi chiar nu știu (pfuu!, am scăpat de persoana a III-a, începea să sune… patologic :) ), cu atât mai mult cu cât nu am nici un argument real în acest sens. Iubesc doar ceea ce fac și se pare că uneori și alții rezonează odată cu mine.

2. Și uite-așa a apărut fotografia în lumea ta… Când? Cum? De ce?

A apărut absolut întâmplător, când, în februarie 2004, mi-am cumpărat un telefon mobil care avea și o cameră foto atașabilă, de nici mai mult, nici mai puțin de 0.3 megapixeli. Și, cum nimic nu este întâmplător (sic!), am fost aproape instantaneu capturat și captivat de acest fascinant limbaj al dreptunghiului fotografic. Aceasta cu atât mai mult cu cât mi se pare că, în aceste timpuri când vocabulele au fost compromise de meschinăria comodă și interesată oamenilor (nu cred că există cuvinte mari, cum spunem adesea, ci cuvintele sunt doar cuvinte, însă noi am rămas prea mici pentru ele), imaginea și-a păstrat neatinsă o anume puritate a firescului, așa cum a fost el lăsat pe pământ. DSLR mi-am cumpărat abia cinci ani mai târziu, dar dacă ar fi să o iau de la capăt, aș urma exact aceleași etape. Mă rezum să adaug că sunt sigur că nu e greu de înțeles de ce.

3. Literatura și fotografia, cuvintele și imaginile… cum se înțeleg în sufletul tău?

Nu doar că se înțeleg, dar se completează de-a dreptul. Dovadă și răspunsul de la întrebarea anterioară.

4. În una dintre prezentările pe care le-am citit despre tine spui că “fotografia, precum poezia, este încărcată de lirism”. Deși lirismul nu este la îndemâna oricui, în fotografiile tale este cât se poate de natural. Cum reușești?

Mulțumesc foarte pentru cuvintele bune. Nu îmi propun totuși ca fotografiile mele să fie lirice ori nelirice, ci doar ca ele să exprime trăirile mele produse de actul contemplării („a con-templa” - „a te uita în templu”), esențial pentru orice gen fotografic abordat. Dacă aș introduce în această ecuație ternară (contemplare – trăire – fotografie) și un al patrulea membru, al unui anume tip de autoreflexivitate dăunătoare, adică al dorinței parazitare de a fi într-un fel sau altul, sunt sigur că aș eșua, deoarece, chiar fără să îmi dau seama, nu aș mai fi sincer. E ca la tenis, un sport care îmi place foarte mult. Mi se tot pare că lovesc mingea prost cu reverul. Când aceasta îmi vine pe rever și mă gândesc că mi-a venit pe rever, speriat și de gândul că voi pierde punctul respectiv, e foarte sigur că o voi lovi prost și că voi pierde într-adevăr punctul. Dacă nu mă gândesc la asta și doar joc, procentajul reușitelor crește considerabil. Îl pot da ca exemplu și pe Nicolae Grigorescu, pictorul nostru de căpătâi. A redefinit această artă, capturând în mod miraculos în ea specificul național al românilor. Și totuși, am certitudinea că el nu a avut aceste obiective grandioase în minte, ci altceva mult mai simplu (sancta simplicitas), așa cum rezultă din faimosele lui cuvinte: „trebuie să pictezi așa precum păsările cântă, absolut tot ce îți iese în cale și îți place, niciodată să nu-ți bați capul în căutarea unui motiv, atunci când totul în jurul tău este minunat.”

5. Fotografia/fotografierea este un “proces” solitar pentru tine?

Fotografia, ca mediu de expresie, nu este și nici nu are cum să fie ceva solitar. Figurativ vorbind, sunt mereu în compania tuturor celorlalți care i-au dat și îi dau formă, într-un fel sau altul – începând cu imaginile memorabile ale istoriei sale ori cu cele ale fotografilor contemporani, trecând prin cărțile și articolele din domeniu sau prin relațiile pe care am norocul să le fi stabilit cu alți fotografi și/sau privitori și terminând cu agitația zilnică din feluritele comunități fotografice autohtone și străine. Pe de altă parte însă, așa cum bine ai sugerat, fotografierea e un proces integral individual. Aceasta pentru că, așa cum arătam mai sus, fotografiile mele, trăirile ce le-au produs și mesajul lor sunt, în modul cel mai normal, chestiuni eminamente personale. Bineînțeles că mă bucur când constat că ele plac și altora, însă, de creat, creez doar pentru mine și pentru Dumnezeu.

6. Despre fotografie și alți demoni… Ce te macină? Ce te ajută? Ce te stimulează, ambiționează? Ce te încântă? Ce te învață? Ce te menține pe drumul pe care ai pornit?

Oricât de mult mi-a plăcut Veacul de singurătate al lui Marquez, nu pot accepta nici măcar în glumă asocierea dragostei, respectiv a fotografiei, cu demonicul. Dimpotrivă, cam de fiecare dată cand plec la pozat descopăr, spre marea mea încântare, un ceva unic, pe care îl are doar acea clipă. Și aici nu e vorba de un entuziasm infantil si artificial, ci, culmea, de cel mai ascuțit simț al realului, de harul cu adevărat uluitor pe care îl posedă fotografia, anume acela de a-ți descoperi esența eminamente pozitivă a existenței, în profunzimile ei, care nu sunt altfel decât fundamental creștine, așa cum înțelepciunea populară românească o știe de vreo două milenii.
Ca în orice alt domeniu de expresie există într-adevăr un drum ce trebuie (mă refer la un imperativ intern, evident) parcurs, ca să nu zic „urcat”, în ciuda feluritelor obstacole. De măcinat, încerc să nu mă macine nimic privitor la fotografie, care a fost și trebuie să rămână pentru mine spațiul meu de libertate și de bucurie. În același sens, de menținut pe drumul meu fotografic, mă menține totul și, simultan, nimic, în sensul în care, așa cum tocmai am arătat, originea și miza lui o constituie libertatea sau, măcar, eliberarea. La fel, nu doresc să mă ambiționeze nici o țintă exterioară – și, deci, în atare context, frivolă –, ci numai nevoia mea sufletească de a face cât mai bine ceea ce fac. De ajutat, mă ajută experiența și înțelepciunea acumulată de atâția alții înaintea mea, fie fotografi, fie nu, de stimulat, mă stimulează foamea sufletească de a crea (înzestrare divină primordială), de încântat, mă încântă totul, iar de învățat, învăț de la această frumusețe incredibilă a lumii, frumusețe ce trebuie mărturisită acum mai mult ca oricând. Că tot am folosit termenul „har”, cred că fotografia are și harul de a-și dezorbi privitorii. Toată problema e ca ei să se lase dezorbiți.


7. Tocmai am citit pe blogul tău articolul “Clișeul și ochiul privitorului” și te întreb și eu: “Cum rămâne, una peste alta, cu fotografii de rând, care vor doar să se bucure de fotografie? Cum rămâne cu clișeul și, implicit, cu originalitatea?” Cum rămâne, Andrei? [Părerea mea este că, deseori, chiar și atunci când “ne străduim să spunem adevărul” (și poate chiar ne iese), ajungem la o “originalitate” deja adusă în vizibil de alții.]

Păi rămâne așa cum spuneam și acolo: „Nu poți fotografia decât ce cunoști. Și nu poți cunoaște decât ceea ce iubești. Iar lucrul acesta nu poate fi înțeles decât dinăuntru, căci din afară pare doar, exact, un clișeu. Însă numai pentru că a fost rostit (și nu trăit) de prea mulți cinici. E ca o urcare pe munte. De pe poteca îngustă ce traversează chinuit un peisaj mai degrabă banal, nu ai cum să bănuiești priveliștea răvășitoare de sus.” În plus, „a căuta să faci lucruri inedite cu orice preț înseamnă a comite o inversiune ilegitimă, amplasând criteriul originalității în premize, ca scop în sine, și nu în concluzii, ca urmare obiectivă a unui efort sincer de exprimare vie și autentică. Iar aceasta nu înseamnă nici pe departe că nu trebuie să vrem să fim originali. Chestiune de bun-simț, pentru că eu sunt eu și tu ești tu, originalitatea este implicită existenței fiecăruia, însă ea iese la suprafață numai odată cu o ființare autentică. Tot ce avem de făcut, spunea Horia Bernea, e să ne străduim să spunem adevărul, și originalitatea va veni de la sine. Și curățenia ochiului nostru fotografic. Și toate celelalte. Ni se vor adăuga. Nouă.”
Aș mai adăuga, privitor la adevăr, că de fapt nu vorbești tu adevărul, ci acesta, când e adevăr, trece peste condiționarea personală și te vorbește el pe tine. Originalitatea nu constă în găsirea unui subiect nemaivăzut, ci în relația pe care o stabiliești cu subiectul, oricare ar fi el. A crede că un subiect original înseamnă fotografie originală înseamnă a devoala implicit faptul că în tine nu e, de fapt, nimic (adică ești doar tu) și cauți totul în afară.

[Desigur, cerul e albastru și pentru mine, și pentru tine. Dar, simultan, eu sunt eu și tu ești tu – nu e aceasta marea minune? Poate că dilema se rezolvă dacă îl înlocuim pe „spune (adevărul)” cu „trăiește (adevărul)”, care conține și primul termen. Pentru că eu sunt eu, și nu tu, iar tu ești tu – și nu eu, și fiecare trăiește și, eventual, exprimă individual adevărul universal al cerului albastru. Cu condiția să fim și să vrem să fim noi înșine. Rezultă de la sine că, dacă ce creăm este o prelungire a ființei noastre, atunci și această creație ne va reflecta individualitatea. Și exemplele sunt nenumărate.]

8. Dacă ar fi să luăm mot-a-mot cuvintele lui Kant, “frumosul nu este o calitate a lucrului în sine, ci depinde de cugetarea subiectului”, atunci ce rost ar mai avea originalitatea, dacă privitorul-subiect consideră frumos chiar și un clișeu?

Rămânând în interiorul premizelor întrebării, nu pot să spun decât că, dacă e frumos, înseamnă că nu avem de fapt de-a face cu un clișeu. Dar nu aș zice „consideră” (activitate strict mentală), ci „receptează”, adică „experimentează cu toată ființa”. Și esteticile contemporane vorbesc de acest efect al artei asupra receptorului, numindu-l „insularitate”, adică acea trăire intensă ce te ridică momentan deasupra stării obișnuite.
Ieșind însă în afara premizelor lui Kant, nu pot decât să afirm, odată cu alții care au demonstrat-o mult mai bine, că acesta greșește relativizând. Lucrurile au o frumusețe în ele însele, semănată acolo de Creator.

9. Există har în fotografia de pe ale noastre meleaguri? Și cum faci să identifici autenticul de clișeu? Contează?

Nu doar că există har, dar pe mine unul mă uimește calitatea fantastică a multor fotografi de pe meleagurile noastre, fiecare cu modul său propriu de a vedea și de a se exprima. Avem mulți oameni care iubesc această artă, căreia i se dedică cu tot sufletul, care sunt la curent cu tot ce se întâmplă în lume ș.a.m.d. Acest lucru rezultă și din interviurile acordate și din textele, când e cazul, scrise de ei. Valoric, nu suntem realmente cu nimic datori fotografiei internaționale, și există foarte multe probe în acest sens.

Privitor la distingerea între autentic și clișeu, ea este, firește, capitală, în condițiile în care acceptăm că cel de-al doilea este comparabil cu o placă stricată ce repetă mecanic – deci ratând fluxul imposibil de algebrizat al existenței – aceleași forme, trădând astfel incapacitatea de adaptare la integralitatea vieții și măsurând, în primul rând, autenticitatea sufletească. Bănuiesc însă că faci mai degrabă referire la un anume tip de atitudine hiperactivă (sau, pe de-a dreptul, isterică) a cărei singură grijă e de a impune procustian canoane teoretice artificiale asupra a tot ce mișcă – adică acel tip de atitudine care determină ratarea pădurii din cauza copacilor. M-am referit mai pe larg la ea în articolul menționat, și asta în virtutea infiltrării sale inerțiale, pe baza unor argumente pe cât de șubrede, pe atât de la modă în anumite medii cu pretenții elitiste, și în mediul fotografic.


10. Cum alegi fotografiile de poze? Cum le denumești? Care este “procesul” pe care îl urmezi până ajungi să le oferi publicului?

Bineînțeles, criteriul este calitatea, adică abilitatea unei imagini de a transmite un mesaj real într-un mod coerent, elegant și valabil din punct de vedere tehnic. Nu sunt omul unui singur cadru. De obicei, declanșez de destul de multe ori, în orice situație fotografică m-aș afla. Fac acest lucru – mereu cu riscul de a exagera, trebuie să admit – din mai multe motive. De multe ori, scena din fața mea este foarte dinamică, lumina și chiar elementele ei (oameni, animale, cețuri, fumuri) schimbându-se foarte mult într-un interval de câteva minute. În al doilea rând, lucrând preponderent cu un obiectiv zoom, izolez foarte multe cadre în interiorul cadrului de ansamblu. De asemenea, ador să mă plimb de ici – colo, încercând să mă bucur la maxim de ceea ce mi se așterne în fața ochilor. În fine, îmi justific în secret  (dar rămâne între noi)  modul meu de lucru și printr-o întâmplare cu un fotograf celebru de la Magnum (David Hurn cred că era) care, spre uimirea vânzătorului din micul orășel pe care îl vizita pentru câteva zile, i-a cerut acestuia, în ciuda unei așa scurte șederi, mai multe filme decât acesta avea în stoc.
Acasă, rareori în aceeași zi, selectez cadrele care îmi convin cel mai mult, evaluând eventual și felul în care ele se leagă între ele în ideea unei serii sau a încadrării într-o tematică favorită și, în fine, prelucrez negativul digital prin tehnici digitale obișnuite: balans de alb, recadrare, contrast general, contrast zonal, măști și layere. Pentru alb-negru, Nik Silver Efex Pro 2 este singura – senzațională – unealtă de care am nevoie. În fine, numele imaginii este  unul care are rolul pur funcțional de identificare neutră, fie, când e cazul, completează mesajul cadrului așa cum o face titlul pentru o poezie. Aici, numele contează, și poate fi decisiv. Dacă faimoasa Migrant Mother s-ar fi numit Vecina mea, mă îndoiesc că am fi știut astăzi de ea.

11. Lectura unei fotografii se poate compara cu lectura unei cărți?

M-a fascinat întotdeauna această comparație. Da, pentru că ambele operează cu temele fundamentale ale vieții. Nu, întrucât cartea are acel timp fecund al relaționării tale cu ea: misterul și tensiunea parcurgerii primelor fraze, reflecțiile intermediare și, mai ales, finalul, când o închizi și rămâi singur cu tine, meditând la ceea ce sunt acum doar șoaptele ei. În fotografie, pe de altă parte, decodificarea are loc cvasiinstantaneu, iar reacția imediată a privitorului este mult mai intensă.

12. Crezi că marele public poate recepta mesajele unei arte care – de voie, de nevoie – deja pare a merge spre abstractizare?

Întrebarea ta mă face să mă gândesc că parcă celelalte arte de astăzi nu mai au de fapt „mare public” și să deduc că aceasta se întâmplă tocmai din cauza acestei abstractizări excesiv de intelectualiste, în detrimentul exprimării unei simțiri întregi și vii. Simptomatică mi se pare în acest sens eticheta de „contemporană” atașată (unui segment al) artei zilelor noastre, ca și cum ar exista mai multe „arte”. La fel de contradictoriu este și faptul de a susține, în manieră postmodernă, că arta nu poate fi definită, dar, în același timp, a te declara artist. Da, în nici un dicționar nu mai găsim o definiție clară a artei, a iubirii, a vieții. Dar, iată, continuăm să facem artă, să iubim și, culme a culmilor, să trăim. Mă mir cum de nu vedem tot acest paradox (aparent) în care ne complacem.
Revenind, nu știu dacă fotografia merge spre abstractizare, în accepțiunea anterioară. Eu sper să nu o facă, deoarece publicul, mare sau mic, cu un nivel de alfabetizare vizuală sau altul, simte nevoia unui mesaj autentic, profund, universal-uman, și nu a unei intelectualizări ce, pe cont propriu, nu poate sfârși decât în aporie.

13. Cum se poate aduce în atenția acestui public, deja saturat de imagini, ceva ce nu a mai văzut, ce nu a mai simțit, ce nu a mai “citit”?

Dacă e deja saturat de imagini, aș crede că și publicul e vinovat de aceasta și i-ar face mult mai bine o pauză de regenerare decât prizarea agonică de noi și noi stimuli vizuali. Tipul respectiv de imagini nu poate apărea decât dintr-un act al unui creator integral sincer cu ceilalți și cu el însuși.
(Legat de aceasta, noul indicat de tine se reduce astăzi prea adesea la păguboasa idee că scopul primordial al artei este să șocheze. Dar nu aceasta  trebuie să fie în primul rând ţinta artistului, ci să realizeze, curat, acea transcendere spre Acolo. Șocul nu reprezintă deci un scop în sine, ci un efect al realizării dezideratului anterior enunţat. Dacă judeci așa, nu te vei alege, în ciuda oricăror pretenții academice, decât cu o vulgarizare ţipătoare a artei. Chit că o numești „contemporană” ori ba.)

14. “Fotografiile mele, de vânzare.” “Pe românește”… ai vândut vreo una?

Te referi la „strategia” mea de vânzare de fotografii ce are la bază ideea minimală că nu există nici un motiv pentru care o fotografie ar costa mai mult decât, să spunem, o carte de Shakespeare și că așadar orice locuitor al țării noastre ar trebui să își poată cumpăra, în termeni decenți, una. Am vândut așa vreo cincisprezece fotografii până acum. Nu e nici mult, nici puțin, dar am liniștea că, în ce mă privește, acesta e unicul mod de a face acest lucru.

15. Ce te face fericit?

Mai multe lucruri, dar toate pornesc de la o premiză pe care mi-am câștigat-o punând, de voie, de nevoie, totul în joc – anume, faptul că toate cele ce sunt au rostul lor, tainic și minunat, de la Dumnezeu.

Întâlniri

Pâinea noastră

Chiaroscuro 3069. Cu trecător

Toamnă de pe dealul meu

Prilejuri pentru contemplare („a con-templa” - „a te uita în templu”)

Focul pământului

Peisaje matinale in straturi de culori

Chiaroscuro cu oameni, cal și căruță

Pastorală cu trei căprioare dispuse aproape simetric

Clișeul și ochiul privitorului

„Frumusețea va mântui lumea”. O tristă umbră cu miros coclit de plastic postmodern s-a așezat uzurpator, de la o vreme încoace, pe umerii acestui fundamental, prin firescul său, enunț al lui Dostoievski. Aceasta, deoarece e o modă curentă ca, atunci când cineva o aduce în discuție, să ridici relativist din sprâncene și să te întrebi cvasiretoric dacă nu cumva afirmația respectivă nu e decât un clișeu. Dar dacă am accepta o asemenea cruntă deraiere de la normalitate, nu ar însemna decât că tot ceea ne mai rămâne de făcut este să ne convingem și că, de pildă, sentimentul recunoștinței pentru cineva care ți-a făcut un bine când aveai cea mai mare nevoie ori chiar dragostea mamei pentru copilul ei sunt și ele încadrabile în aceeași categorie.

Cum este totuși posibil ca un adevăr așa de viu ca cel formulat de romancierul rus să devină, dintr-o dată, suspect? Elementar, pentru că lui, suspectului, nu i se dă niciodată voie să vorbească. Altfel spus, „frumusețea va mântui lumea” a ajuns să pară un clișeu deoarece, pe nevăzute, întregul căruia îi aparține a fost trimis la plimbare, iar ea a rămas, picătură în deșert, o simplă și orfană propoziție, incapabilă în astfel de condiții să se apere. Și  nu e vorba aici doar de privarea de întregul textual care a produs-o, anume de scrierile excepționale ale lui Dostoievski în general, care numai clișee nu sunt, ci, dimpotrivă, alcătuiesc una dintre cele mai profunde sondări ale condiției  umane – iar acest lucru nu este și nu poate fi contestat de nimeni. E vorba de întregul vieții înseși, așa cum, banal de evident, înainte de a fi scriitor ori fotograf, trebuie mai întâi să exiști, pur și simplu, ca persoană. Așa se face că, în chipul cel mai nemetaforic cu putință, nu ai cum să pătrunzi semnificația cuvintelor doar citindu-le/rostindu-le. Ele pot fi înțelese doar prin trăirea lor integrală, punându-le în act, experimentându-le cu totalitatea propriei ființe. Nu poți înțelege ce înseamnă „albastru” doar din dicționar, fără să privești cerul, nu poți pătrunde vocabula „iubire” dacă nu ai iubit niciodată, nu poți ști ce e acela un cozonac fără să fi gustat măcar o bucățică.

Or, exact acesta e mecanismul esențial al clișeului – scoaterea unei părți din întregul de care aparține organic, ruperea din context, la fel cum, se știe, tertipurile sofistice – ale antichității ori ale postmodernității – reușesc să păcălească doar odată cu această separare a vorbelor/discursului în sine de ființarea extraverbală (iar discursul este incontinent tocmai pentru că, în această situație, își poate permite să o ia razna pe câmp ca o iadă scăpată din țarc). Iar aceasta e o izbândă cu adevărat diabolică: diabolos, „cel care separă”.

Ca să ne definim cât mai limpede termenii, să facem precizarea de bază că, atunci când discutăm despre clișeu, introducem în joc, chit că ne dăm seama, chit că nu, trei elemente: mesajul în sine (textul pentru un scriitor, fotografia pentru un fotograf etc), care este susceptibil de a fi un clișeu, emițătorul lui (scriitorul, fotograful etc) și, ceea ce e prea lesne trecut cu vederea, receptorul însuși al mesajului. Suntem totodată de acord că un clișeu este acel mesaj alcătuit doar dintr-o formă care și-a pierdut conținutul, prin, așa cum arătam anterior, ciuntirea întregului și păstrarea frauduloasă a numai unui ciob din acesta.

Ei bine, în acest moment apare întrebarea capitală: când ai capacitatea de a-ți da seama că un mesaj (fie că ești producătorul lui, fie că ești doar un receptor) este sau nu un clișeu? În modul cel mai logic, atunci când poți să vezi realitatea în ansamblul ei. Iar percepția asupra realității este cu atât mai clară, cu cât este mai purificată de toxinele egolatre ale propriului sine, în sensul în care calea cea mai sigură înspre orbire este, să nu ne amăgim, trufia. Bineînțeles, în acestă complexă ecuație intră și alți factori, ca de pildă stăpânirea limbajului în care se articulează mesajul ori bagajul cultural. Dincolo de acestea însă, în mod esențial, clișeul, ca stereotip, ca placă stricată ce repetă mecanic – deci ratând fluxul imposibil de algebrizat al existenței – aceleași forme, trădează incapacitatea de adaptare la integralitatea vieții măsurând, în primul rând, autenticitatea sufletească.

Autenticitate, să ne înțelegem, atât a emițătorului, cât și a receptorului, căci, în afară de cel propriu-zis, apărut din cauza celui dintâi, există și falsul clișeu, adică mesajul viu, coerent, dar nedetectat ca atare de receptor deoarece acesta este, el, limitat și, incapabil să privească și să simtă în profunzime, i se pare că totul e un clișeu. Iată, dar, nu doar frumosul, ci și clișeul este în ochiul privitorului.

Aparține sau nu o imagine cu un copac singur pe câmpie acestui nefast grup? Da, dacă autorul încearcă prin ea, să zicem, să ne convingă că exprimă spleen­-ul-produs-de-destinul-crunt-al-omului-ca-ființă-solitară-într-un-univers-ostil-bla-bla-param-pam-pam!, când, de fapt, tot ce se vede e doar un copac singur pe o câmpie. Nu, dacă fotograful a intenționat – și a reușit – să arate nu altceva decât frumusețea, pur și simplu, a scenei capturate, bucuria intensă prilejuită de gestul contemplării. Este cât se poate de corect să sancționezi impostura, dar este cât se poate de eronat să crezi că toate imaginile cu un copac pretind mișelește că au o grea încărcătură filozofică, după cum greșit este și să respingi, închis ermetic într-o tristă prejudecată, orice imagine cu copac pe motiv că nu are cum, prin definiție, să fie ceva de capul ei.

Unei la fel de procustiene vânători de vrăjitoare este supus, în unele medii, și peisajul, ca gen fotografic. Un argument recurent, cu pretenții de neadormită luciditate, este cel potrivit căruia peisajele (cu ceață) suferă o insurmontabilă carență: acestea nu transmit o poveste, nu creează suspans, nu lansează întrebări, așa cum o fac alte imagini. Prejudecata, aici, nu rezidă în observația în sine, care nu e altfel decât corectă, ci în socotirea ei ca fiind un motiv de ostracizare – încă fără drept de apel – a acestui tip de fotografie. Problema este prin urmare că nu se distinge între ceea ce sunt, pur și simplu, două genuri de fotografie diferite. Peisajul cu ceață este liric și activează preponderent emoția, în vreme ce, să zicem, fotografia de stradă e, prin însăși natura ei, narativă. În cazul primului, contempli și asculți tăcerea din el și din tine, iar în cazul al doilea faci un efort mental de a stabili niște relații (între personaje și/sau între ele și mediu), dezlegând astfel enigma propusă de autor. Și, dacă acestea îți reușesc, ți se revelează ceva, despre viață și despre tine – în ambele cazuri. Aceasta e toată bătaia peștelui. A susține că, prin particularitățile sale, unul dintre cele două genuri (oricare ar fi el) îl anulează pe celălalt e o crasă absurditate. E ca și cum ai spune că, pentru că nu are acțiune precum proza, poezia nu are ce căuta pe lumea asta. Dacă ar fi după unii, nu ne-ar mai rămâne decât să ardem toate aceste cărți/fotografii, atât de, oh, impenitente.

Similar, și în numele aceleiași pretinse lucidități, se afirmă că peisajele cu ceață nu mai merită băgate în seamă pentru că s-au mai făcut. Pentru că nu aduc nimic nou. Replica imediată a unui fotograf din acest domeniu ar fi una simplă: niciodată un peisaj nu este același. Fiecare nouă zi aduce ceva distinct, mai ales pentru cine vrea cu adevărat să privească, în afară și în-lăuntru.  Iar cine nu crede, este invitat să vină și să vadă (și, în lumina a ceea ce afirmam mai sus, să nu se limiteze doar la cuvinte).

În plus, cum rămâne atunci cu vorba aceea, că toate cărțile bune au fost deja scrise? Probabil nu ar trebui să uităm că ea aparține unui scrib. Și că a fost spusă cu ani buni înainte de Hristos. (Serios acum, câte din cărțile bune pe care le-ați citit au mai mult de două milenii vechime?) Același lucru e valabil și în privința omoloagei ei fotografice, cum că toate fotografiile bune au fost deja făcute.

Da, să nu lăsăm rațiunea să adoarmă (dar nici să nu îi injectăm steroizi, că o dăm în isterie – a fi nebun înseamnă a avea doar rațiune) și să sesizăm că problemele esențiale ale vieții, stările și emoțiile pe care le poate avea o ființă umană, precum și temele/ motivele fotografice/literare corespondente sunt inventariabile. Adică finite. Dar să observăm imediat apoi că, de fapt, nu ele însele sunt cele inventariabile, ci numirea lor: „sens al vieții”, „iubire”, „frumos”, „destin”, „înțelepciune”, „tăcere”, „speranță”, „bucurie”, „cunoaștere”, „bine”, „rău” etc. Termenii ne îndreaptă numai către ele, iar fiecare dintre noi le locuiește diferit de ceilalți, prin definiție. Mai mult chiar, fiecare dintre noi le trăim diferit în momentele diferite ale vieții, așa cum până și umila ceașcă matinală de ceai e mereu alta. Așa se explică de ce putem să vedem o sută de fotografii (bune) ce prezintă un individ într-un contrast sau altul cu un grup de semeni și să fim copleșiți de fiece cadru în parte. Toate tratează tema identității, însă fiecare dă seamă despre un avatar unic al acestei teme și, simultan, o felie distinctă și cu nimic mai puțin vie ca celelalte a existenței.

O explicație revelatoare privind originile tuturor acestor pre(a)judecăți postmoderniste o oferă Katharine Thayer în fundamentalul articol Embracing Beauty, apărut în revista „LensWork”, nr. 53 (iunie – iulie 2004), pp. 26 – 33.

Așa cum se știe, arată autoarea, fotografia cuprinde două mari părți: pictorialismul[1], care se concentrează nu pe subiectul cadrului în sine, ci pe emoția pe care o simte fotograful față de el, și fotografia documentară, unde acest raport se inversează. O primă idee preconcepută este aceea că, în acest mediu, ca și în artă, modalitățile de gândire/ stilurile se află într-o evoluție strict liniară. În realitate însă, așa cum o arată orice analiză istorică de bun-simț a fenomenului, ele nu se succed, ci alternează fără a se repeta, așa cum nepoții seamănă bunicilor, având totuși o viață proprie. Eroarea, adaug eu, provine într-o anume măsură și din echivalarea nefondată a progresului tehnologic (indubitabil) al societății de azi cu un pretins corespondent spiritual al său. Paralelismul ar fi comic, dacă nu ar fi, totuși, tragic. E destul să constatăm că nu au existat orori mai mari în istoria omenirii decât cele întâmplate în ultima sută de ani ca să înțelegem cam pe unde se află omul contemporan din punct de vedere spiritual cu adevărat. Acum șase sute, o mie, trei mii de ani, oamenii nu știau nici măcar că pământul este rotund, ceea ce nu i-a împiedicat (vezi pictura și literatura medievală, vezi Iliada ori Epopeea lui Ghilgameș) să se însoare, să fie geloși, să poarte războaie sau să fie triști ori fericiți.

Pe cale de consecință, să nu lăsăm formulări precum „Fotografia/literatura/arta a evoluat, a făcut, a dres etc” să ne adoarmă, uitând ca aici e o numai o figură de stil. Oamenii au făcut din fotografie/literatură/artă ceea ce au făcut. Au respectat implicit, pe măsură ce le descopereau, proprietățile intrinseci ale acestora, firește, însă, dincolo de aceasta, ei au luat toate deciziile. (E ceea ce nu înțelege și nu vrea să înțeleagă alde S. Sontag când se plânge că, vezi Doamne, fotografiile – de război – desensibilizează, prin cantitatea lor, receptorul. Vina, dacă așa ceva se întâmplă, e a acestuia, și e una calitativă.)

Revenind la textul lui Katherine Thayer, fotografia de peisaj ar fi așadar irelevantă pentru că ar constitui un refuz al prezentului și un refugiu în trecut. Dacă nu conține clădiri, relee de telefonie mobilă, centrale nucleare, pet-uri și așa mai departe, adică elementele care ar conferi unei atare imagini doza de ironie și contradicție postmodernistă ce ar salva-o de banalitate, stereotipie și desuetudine, o fotografie de natură este necinstită și sentimentală. Ni se spune să fotografiem ce vedem în jur, dar nu frumusețea naturii, deoarece aceasta nu ar mai exista. Dar ce ne facem atunci cu invitația fotografului peisagist de mai sus? Cum îl poate combate cineva, dacă nu a fost niciodată acolo? Ce ne facem cu noi înșine, cu bucuria noastră și a copiilor noștri, simțită în mijlocul naturii atunci, sus pe munte? Totul e relativ, susțin postmoderniștii? Cum mai pot dormi atunci liniștiți noaptea – dacă legea atracției universale va înceta brusc să funcționeze? „După decenii de contradicție și de ironie, contradicția și ironia sunt cele care au devenit, ele însele, cele banale”, conchide Thayer.

Discreditarea pictorialismului, continuă ea, este absolut nefondată întrucât acesta nu e în nici un chip identic cu sentimentalismul. Nu, pentru că cel din urmă formează, în raport cu ironia, pur și simplu cealaltă față a aceleiași monede, aceea a alterării unei afectivități normale și sănătoase. Relativ la începutul acestor rânduri ale subsemnatului, iată cum descoperim aici un fals clișeu, prezent numai în ochiul privitorului. Postmodernismul a ciuntit pictorialismul reducându-l la ce a putut el să priceapă din acesta. Așa cum sentimentalismul este excesiv și nesincer de emoțional, ironia neagă autenticitatea oricărei emoții. Ele nu pot produce artă propriu-zisă deoarece nici primul, nici a doua nu posedă „combinația de onestitate și de afirmare a vieții și a umanității ce este necesară pentru o creație care să dăinuie. Aceasta nu presupune că arta trebuie să fie neapărat «drăguță»; chiar deloc, doar că o operă care dăinuie crede realmente în ceea ce transmite și nu îi este frică să exprime trăirea sinceră, orice trăire ar fi aceea. Oamenii, atât consumatorii, cât și creatorii de artă, tânjesc după acea artă care confirmă și afirmă acest tip de sinceritate.”

Concluzia scriitoarei americane relevă o idee capitală, nu nouă, însă din păcate prea proaspătă pentru mulți – dacă arta e fie revoluționară, fie plagiatoare, atunci, în vremurile noastre, când ironia (arogantă, completez eu), documentarea (seacă), (ipocritul) comentariu asupra culturii populare și păpușile (Barbie) cu arme sunt pe toate drumurile, a exprima frumosul, curat și cuminte, reprezintă adevărata revoluție fotografică. În numărul următor al „LensWork”, în faimoasele sale EndNotes, Bill Jay susținea punctul de vedere al lui Thayer: „Fotografiile sunt foarte bune la evidențierea emoțiilor; și foarte proaste la exprimarea ideilor. Dacă ideile ori cuvintele există deja, fotografiile le pot învesti cu potență emoțională. Uneori, totuși, emoția dintr-o fotografie este suficientă. Acesta e pictorialismul.”

Cum rămâne, una peste alta, cu fotografii de rând, care vor doar să se bucure de fotografie? Cum rămâne cu clișeul și, implicit, cu originalitatea?

 Există un episod al serialului de comedie Seinfeld în care personajul principal se întâlnește cu dragostea vieții sale. Foarte frumoasă, la fel de inteligentă ca el și dovedind aceleași trăsături și același simț al umorului, ea este femeia perfectă. Și totuși, când jocurile unui final marital fericit păreau făcute, Seinfeld se desparte de ea. Motivul este demn de o producție de televiziune ce, în perfectă manieră postmodernistă, se autocaracterizează ca una despre nimic: se plictisise de ea și ajunsese să nu o mai suporte, pentru că era exact ca el, iar el se detestă pe sine. Și pe ea însăși o percepea, cu alte cuvinte, ca pe un clișeu. Marele plictis, marea ură, marea clișeizare – iată iadul zilelor noastre. Culmea e că oricum postmodernitatea vede iadul ca fiind mult mai „interesant” decât raiul. Da, pentru că această perspectivă, așa cum însuși adjectivul în cauză o arată, presupune o receptare mentală, sau, mai corect, exclusiv mentală. Dacă raiul nu este perceput altfel decât ca fiind plicticos, aceasta se explică pentru că el nu e doar pentru rațiune, ci pentru iubire. Nu poți fotografia decât ce cunoști. Și nu poți cunoaște decât ceea ce iubești. Iar lucrul acesta nu poate fi înțeles decât dinăuntru, căci din afară pare doar, exact, un clișeu. Însă numai pentru că a fost rostit (și nu trăit) de prea mulți cinici. E ca o urcare pe munte. De pe poteca îngustă ce traversează chinuit un peisaj mai degrabă banal, nu ai cum să bănuiești priveliștea răvășitoare de sus.

De aici și explicația goanei nebune după originalitate și complexele produse de ea. Sufocat sufletește de idolul hipertrofiat al rațiunii și de (auto)minciuna în care se zbate, omul postmodern vede numai cu ochii empirici și inventariază nevrotic creațiile de dinaintea lui, căutând o nișă virgină pe care să și-o însușească. Demers falimentar prin definiție, ce nu conduce decât înspre contorsiuni sterile. Nemaivăzute, e drept, dar doar atât. A spune că 1+1 fac 3 e o certă probă de originalitate – dar nu de autenticitate.

A căuta să faci lucruri inedite cu orice preț înseamnă a comite o inversiune ilegitimă, amplasând criteriul originalității în premize, ca scop în sine, și nu în concluzii, ca urmare obiectivă a unui efort sincer de exprimare vie și autentică. Iar aceasta nu înseamnă nici pe departe că nu trebuie să vrem să fim originali. Chestiune de bun-simț, pentru că eu sunt eu și tu ești tu, originalitatea este implicită existenței fiecăruia, însă ea iese la suprafață numai odată cu o ființare autentică. Tot ce avem de făcut, spunea Horia Bernea, e să ne străduim să spunem adevărul, și originalitatea va veni de la sine. Și curățenia ochiului nostru fotografic. Și toate celelalte. Ni se vor adăuga. Nouă.

---

[1] Totuși, denumirea de „fotografie pictorialistă” este cel puțin inexactă. Această (mai mult decât) jumătate a fotografiei nu este deloc tributară, ca decizie expresivă, picturii, așa cum ar rezulta din numele ei. Nu îi este, deci, subordonată, ci ambele sunt coplanare, fiind concretizări în medii diferite ale aceleiași intenții: a exprima întregul alcătuit din percepția empiricului și din trăirile pe care acesta le produce în sufletul creatorului. Fotografia e într-adevăr îndatorată picturii la nivel istoric, dar numai întrucât aceasta a fost prima posibilă din punct de vedere tehnic. Dacă o mare parte a gramaticii sale vizuale se regăsește și la congenera ei, acest lucru nu se întâmplă, așadar, printr-un furt brutal, ci datorită faptului că sunt, ambele, domenii bidimensionale de expresie.

Povești adevărate (cu niște căpițe fumegând și chiar cu o căruță)

Prima parte...

... a articolului meu, The Cliché and the Eye of the Beholder, în „Foto4All.ro”, octombrie 2012 (issue 15).

#118 (analogii)

Arta ─ un mod subtil prin care Dumnezeu ne arată că totul e posibil.

Etape

Distanțe

Moment 7336

Sub ochiul Răsăritului. Mai jos de Păcureți

Doi

Pastorale la apus de seară. Cu mioriță în stânga și baci moldovan în dreapta. Rădăuți, 1 septembrie

Și un text fundamental, care ar trebui citit în toate școlile: http://mirceaplaton.com/html/articole_Miorita.html.

Pastorală de (lângă) Rădăuți