Întrucât interviul acordat de subsemnatul pentru Vice a fost sever redus din rațiuni editoriale, m-am gândit să îl public, în forma sa originală, aici:
1. Domnule Andrei Baciu, câteva ore ați fost ministru al sănătății în România, cel puțin prin potrivire de nume. Cum v-ați descurcat cu popularitatea?
Viață crudă!, popularitatea a dispărut la fel de subit cum a apărut. Chiar și așa, am petrecut clipe de neuitat (vreo trei-patru ore, adică, întrucât apoi m-a luat somnul, drept care m-am culcat, că era târziu), momente de poveste scrise cu litere de aur pe filele istoriei neamului. (Meu, cel puțin.) Copaci falnici se vor usca, fluvii mărețe vor seca, stele și constelații întregi pieri-vor până când un astfel de eveniment mirabil produce-se-va iară... Dacă tizul meu se limita și el, ca și mine, la a face poze, și nu la a se afla el însuși în fața aparatului (of!), ajungeam departe. Mă rog, nu știu el, dar eu sigur...
2. Cum a pornit „Viața și întâmplările din jurul podului de la Blejoi” [cu textul de prezentare, aici. Pe site, integral, dincoace.]? Mă uit la fotografiile tale cu acest loc, cu oamenii și întâmplările, și parcă ai deschis o criptă.
Un prieten fotograf a asemănat locul, așa cum rezultă din imaginile mele, cu „Groapa” lui Eugen Barbu – și mi se pare o comparație absolut potrivită.
Proiectul a avut o ecloziune lentă. Aceasta deoarece am o listă (mentală și/sau scrisă) cu o sumedenie de locuri unde mi-ar plăcea să fotografiez. Podul de cale ferată de la Blejoi era de ani buni pe această listă, mai ales că trec de o viață pe el, înspre Ploiești. Până într-o după-amiază friguroasă de ianuarie, când...
3. De ce sunt alb-negru pozele? E un moft artistic sau așa ai vizualizat scenele acelea?
Da și da. Adică, din moment ce, da, așa am simțit că trebuie redate, atunci, da, poate fi numit un moft artistic. Dar, hei, e vorba de viziunea mea, deci de mofturile mele. Nici mofturi artistice ca lumea să nu avem pe vremurile astea?!
4. Într-una dintre poze ești într-o casă și în cadrul geamului vezi afară. Ce-i acolo? E locuită? Te-au primit oamenii (și dacă da, ce le-ai spus?)?
Sigur, e o casă cu oameni înăuntru, dar cu o mică precizare: nu este o casă, ci e de fapt cantonul de lângă calea ferată, vizibil și în alte cadre, iar oamenii nu erau înăuntru, ci afară, văzându-și de feluritele lor drumuri. Și nu am intrat în canton, ci am fotografiat prin geamul spart al ușii în direcția ferestrei din peretele opus.
Serios vorbind acum, privitor la oamenii din zonă, aș putea să zic că m-au primit, în sensul în care nu i-a deranjat deloc prezența mea „fotografiantă”. Sigur, unii dintre ei nici nu m-au văzut (erau prea departe și prea grăbiți, așa cum rezultă și din imagini), dar pe cei cu care m-am intersectat mi s-a părut cinstit să îi întreb dacă nu îi deranjează că i-am pozat. Doar o doamnă, odată, a negat timid, dar în rest absolut nimeni nu a fost nemulțumit, ba chiar dimpotrivă, suficient de mulți s-au oprit să schimbăm câteva vorbe. Că tot era cât pe-aci să ajung ministru, aveam de unde culege idei despre ocârmuirea țării.
5. Cât ai documentat locul acesta? Văd poze de vara, de iarnă...
Primele fotografii au fost făcute în ianuarie 2014 și probabil am să mai merg acolo de câteva ori. Iar apoi, la anul pesemne, voi încheia proiectul.
Adaug o precizare, dacă îmi dai voie. Deși, fie și la limită, e valabil aici verbul „a documenta”, trebuie să afirm că documentarea, ca atitudine fotografică, nu m-a interesat niciodată efectiv. E prea... empirică. Caut, mai degrabă, să supra-documentez, așa cum nu vizibilul, ci ceea ce se află, tainic, în spatele și deasupra lui – supra-vizibilul, cu alte cuvinte – reprezintă obiectivul meu final. Tu nu m-ai întrebat, eu răspund: arta, dacă e artă, e o scară, ce urcă spre cer, spre Dumnezeu. Altfel n-are rost.
6. Fotografiile acestea creează o anumită stare, un amestec între melancolie și depresie. Cât de diferit e locul față de ce vedem în ele? Ce reacții au stârnit?
Melancolie, depresie, nu știu. Însă cumva, întrucâtva, totul e îmbibat de lumină. Așa am simțit, așa am dat (să dau) mai departe.
Nu știu nici să spun cât de diferit e locul. E drept, ce se vede în fotografii ține de ce am ales eu să fie văzut. Iar aceasta, deoarece Fotografia e eminamente limbajul selecției și al decupării. Decizi cum încadrezi, alegi ce lași să intre, respectiv să rămână dincolo de limitele dreptunghiului fotografic – decupezi, așadar, spațiu. Decizi când să apeși declanșatorul și cât timp să intre lumea și timpul însuși în aparat – decupezi, așadar, timp. Totul, după cum vezi, simți și trăiești tu, fotograful.
Locul o fi diferit, prin urmare, de ce se vede în imagini. Nici nu îmi dau seama. Dar întreb: contează?
Cât despre reacțiile stârnite, am primit suficiente cuvinte bune privitoare la fotografii, încât să nădăjduiesc că au generat (și) reacții pozitive.
7. E pregătit Internetul nostru pentru așa fotografii? Dar fotografia românească poate integra lejer așa prezentare a realității?
Viața e complicată și are multe aspecte. De ce nu? De ce da? Limpede este că fotografia românească are o sumedenie de fotografi cu adevărat valoroși. A avut – păcat că nu sunt atât de cunoscuți precum merită –, are – o dovedesc nu doar fotografiile însele, ci, dacă e nevoie, și felul în care sunt ele receptate în străinătate – și nu mă îndoiesc că va avea.
8. În pozele tale pare că te-ai conectat cu locul acesta, dar crezi că îi va simți cineva lipsa podului când se va duce definitiv?
Podul a fost construit de nemți în al Doilea Război Mondial. Ține de mai bine de șaptezeci de ani, probabil că va mai rezista ani buni. Deși paralel cu el se află un pod pentru mașini, bine ar fi să i se simtă lipsa când nu va mai fi. Nu de alta, dar pe acolo mai trec trenuri...
9. Într-un cerc restrâns de fotografi și pasionați de fotografie ești cunoscut, dar nu ești chiar fotograful „de Facebook”, cu mii de share-uri. Nu-ți place popularitatea? Nu stai pe Instagram? Nu pui multe poze cu apusuri.
Fiecare cu ale sale. În ce mă privește, mi-am făcut chiar de curând cont pe Instagram, dar am renunțat repede la el. Apusurile îmi plac. Extrafotografic, toate, pur fotografic, cele care au ceva autentic de spus.
Popularitatea? Calitate sau cantitate? Ambele, neîndoielnic, dar numai dacă se poate. Dacă nu, calitatea primează, evident. Chiar și așa, există suficient de multe persoane care îmi urmăresc imaginile, iar majoritatea au venit ele către mine, nu invers. Și aceasta nu pentru că aș fi vreun prețios (măcar asta sper), ci pentru că așa am siguranța că oamenii simt cu adevărat că merită să facă acest pas. Într-un fel, acesta e întreg șpilul. Să vină fix doar cine vrea, numai pentru că vrea. Altfel, aș avea senzația că agresez omul, că îl trag de mânecă. Share! Like! Click aici!
În plus, după cum spune și anticul proverb chinezesc, nu-i așa?, popularitatea în spațiul virtual e un animal viclean. Dacă îi dai prea mult de mâncare, riști să te hăpăie și pe tine. Normal că mă bucur (ca orice om care creează ceva) când fotografiile mele sunt văzute de cât mai mulți oameni. Nu îmi fac din aceasta totuși un scop în sine, cel puțin nu unul fundamental, pentru că ar însemna o inversare sterilizantă a priorităților. Mai exact, mi-e teamă să nu ajung să pozez doar ca să postez, nu invers, cum e normal.
10. Ce proiecte mai pregătești?
Păi visam să ajung și eu cineva prin vreun minister, ceva, dar, subit, mi-a trecut... Ce să zic, cred că rămân cu Fotografia. Sper să fie și ea de acord. Proiecte am mai multe, mari și mici. Dacă este să fie, vor fi și se vor ivi la timpul potrivit. Click aici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu