... pe blogul „F64” în cuvintele câtorva fotografi români, printre care și subsemnatul:
Nu aș putea spune că am o perspectivă
generală solidă asupra chestiunii în cauză, pe de o parte, deoarece
lumea fotografică cuprinde multe ramuri și subramuri, inclusiv
distincția fundamentală profesionist/amator, și, pe de altă parte,
întrucât timpul pe care îl pot dedica Fotografiei se consumă în special
pentru creațiile personale și, trebuie să recunosc, mai puțin pe o
implicare prea adâncă la nivelul offline al comunității.
Aș crede totuși că înseși întrebările
autoreflexive ce prilejuiesc acest articol reprezintă un semn foarte
bun. Se știe că trezirea conștiinței de sine, cu toate întrebările
subiacente, înseamnă pentru o entitate – fotografică, în cazul nostru –
un pas fundamental pentru propria devenire.
Cum se situează România din punct de
vedere fotografic? Cu rezervele mai sus enunțate, țara noastră are un
potențial extraordinar, dovadă numeroșii fotografi plini de talent și de
pasiune vie, arzătoare pentru Fotografie – și îmi asum aceste
superlative. Meandrele concretului nu se lasă ușor negociate,
iar din punct de vedere organizațional și logistic avem evidente carențe
față de confrații din alte zări. Cu toate acestea, mi se pare mie că în
ultima vreme s-au înmulțit demersurile, discuțiile, întâlnirile,
festivalurile, proiectele, colaborările ori planurile ce au la bază o
viziune bine intenționată, sănătoasă, calitativă. Bref, simt că ne aflăm pe o curbă ascendentă. În ritm domol, dar ascendentă.
Sigur, fotografii sunt și ei oameni și
nimic din ce e omenesc nu le e străin. Începând cu subsemnatul, am avea,
așadar, neapărat nevoie de conștiință identitară – dacă vorbim de Ziua
Artei Fotografice în România, câți ne cunoaștem și cât de bine trecutul
vizual? Am avea, încă, nevoie de un spirit solidar mai profund și nu
ne-ar fi deloc, dar chiar deloc de prisos o mai multă, o mai curată
bucurie pentru ce fac bine ceilalți. Poate că dacă am întruni această
ultimă condiție, lucrurile s-ar așeza mai repede, mai de la sine.
Întregul articol, aici.
11 comentarii:
Ma tot gindesc la "o mai curata bucurie pentru ce fac bine ceilalti". Ma tem ca sinteti unul dintre putinii oameni care si-o doresc. Pe de o parte, pentru ca "ce fac bine ceilalti" se-ntimpla prea des, mai des decit putem indura in mod normal. Pe de alta, pentru ca o bucurie mai curata nu poate fi decit una rara. Cei mai multi dintre noi dorim multa bucurie, de orice fel, dar multa.
Temerea mea este că, deși mi-o doresc, nu mă comport întotdeauna ca atare. Mai rău de atât - și probabil (și) din motivele pe care le-ați numit -, uneori uit și acest din urmă lucru.
Of, uitarea, acest mare păcat. Multă vreme mi s-a părut că ea este pur și simplu un proces psihic/fiziologic. Cred însă că adesea uit(ăm) și pentru că, efectiv, îmi (ne) convine...
Exista o uitare fizica/neuro-fiziologica, care nu ne convine. Pentru asta luam ginkgo biloba, sau mai stiu eu ce (dar tot degeaba). Si mai este o uitare metafizica, care ne convine. Aceasta uitare se vindeca prin pocainta, care nu ne convine.
Absolut de acord. :)
Poate ca relatia uitare-amintire ne ofera si un criteriu al artei demne de acest nume: sint adevarate acele opere de arta (filme, opere literare, spectacole de teatru sau balet, fotografii, picturi, sculpturi etc.) care ne ajuta sa ne amintim adevarul despre noi si despre lume. Ceea ce inseamna ca Pavel si nu Aristotel a inteles mai bine scopul artei: metanoia, mai degraba decit catharsis, schimbare si inaltare mai degraba decit simpla eliberare, decit purificarea de emotii.
Nu mai departe de acum una-două ore mă gândeam și eu fix la același lucru! :) Arta te ajută să îți amintești și, mai precis, sufletul își aduce întâiul aminte, direct, instantaneu, chiar dacă mintea rămâne în urmă (uneori definitiv).
Desigur, Pavel are dreptate, îl depășește prin includere pe autorul „Poeticii”. Extrem de bine, genial chiar, scrie în contemporaneitate George Steiner despre ce este cu adevărat arta (am citit „Gramaticile creației” - mizerabil editată la noi, din păcate, deși, într-adevăr, nu e deloc un autor ușor de tradus; abia aștept să încep „Real Presences”) - și profit de ocazie să vă mulțumesc foarte că mi-ați prilejuit întâlnirea cu el. (L-ați menționat în prefața la e-book-ul nostru.)
Inca nu m-am uitat pe editia romaneasca a Gramaticii creatiei, iar acum mi-e si frica sa o mai fac!
Intilnirea mea cu George Steiner e mai veche, dar intilnirea cu aceasta carte a fost mijlocita de caii dumneavoastra, care m-au dus pur si simplu pina la ea. M-am bucurat astfel sa regasesc incapatinarea cu care George Steiner apara realitatea sensului. Exista sens in text pentru ca exista sens in lume. Si, de vreme ce exista sens in textul original (pentru ca exista in decizia originara!), atunci el exista si in traducere, idee pe care cred ca a sustinut-o in `Prezente Reale`.
Am citit acest eseu al lui cu multa vreme in urma, asa ca vorbesc din niste amintire destul de imprecise...
In orice caz, "Dupa Babel" este lucrarea lui Steiner care m-a marcat intr-un mod decisiv.
In ce priveste modul diferit in care uitarea afecteaza mintea si sufletul, daca va referiti la minte ca la un organ al trupului, aveti dreptate, mintea/ratiunea/intelectul ramin intotdeauna in urma. In sens patristic insa, mintea si sufletul cunosc, recunosc si-si amintesc impreuna, deodata. Din acest punct de vedere, mintea (nous) si inima sint mai degraba organe ale sufletului prin care sufletul isi cunoaste si simte Creatorul si Rascumparatorul.
Steinhardt, Steiner - acești evrei minunați, ca piatra („Stein”) de neclintiți în adevăr.
Privitor la decalajul inimă - minte, aveam mai ales în vedere omul postmodern, căldicel-consumerist de azi. Care deloc întâmplător prețuiește așa mult inteligența, uitând complet de înțelepciune. În rest, evident, sfinții au, ca întotdeauna, Dreptate.
Poate ca omul postmodern uita de intelepciune si pentru ca tot mai multi crestini prefera clintirea neclintirii si bucuria multa bucuriei curate (ca sa revin la tema initiala a acestui dialog):
„It was indeed paradoxical that a Christian-sponsored conference, intended for Christian clergy, and featuring a majority of speakers who are affiliated with Christian churches, had to rely almost exclusively on an Islamic speaker to imply that there are still some theological and ethical absolutes. The speakers who professed to be Christians were, in contrast, nearly all eager to embrace a new global and relativistic spirituality that consigns traditional Christianity to irrelevance.”
http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=13-10-046-r
Cu siguranță!
Nu spun un lucru nou: declinul a început în 1054, iar de acolo nu a fost decât o chestiune de timp să se ajungă unde suntem astăzi. Unde nu suntem, mai bine zis.
Spuneți un adevăr, și orice adevăr este un lucru nou. Desigur, nu orice lucru nou este și un adevăr.
Faptul că declinul început odată cu despărțirea creștinismului apusean de cel bizantin ne afectează și pe noi ne amintește că am continuat să fim legați, să fim uniți cumva în ciuda despărțirii. Iar asta înseamnă că ortodoxia poate și influența, nu doar să fie influențată. Dar pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar să știm unde eram, unde sîntem și unde ar trebui să fim.
Trimiteți un comentariu