Top 2016. Despre întâlniri şi despre ce contează

Redau aici topul 2016 al subsemnatului, publicat inițial pe LiterNet.


Căutând să fixez 2016 în câteva cuvinte, mi-am dat seama că a fost, nu doar cultural, ci fiinţial de-a dreptul, un an al întâlnirilor. Demult dorite, multe dintre ele.

A fost, în sfârşit, întâlnirea cu picturile lui Nicolae Grigorescu, din muzeul său din Câmpina. Lucrarea Cumpăna m-a impresionat peste măsură, deşi o ştiam din albume. Caracterul direct, însă nu mai puţin delicat şi intim, al relaţiei dintre cer şi pământ, simbolistica pastoral-arhetipală, prezenţa protectoare a colinei, cromatica, natura aproape palpabilă, vie, a picturii înseşi - acestea toate, şi încă şi mai multe, te copleşesc blând, dar ineluctabil, şi înfăţişează desăvârşit o unio mistica de dincolo de timp. Esenţa neamului românesc se află, cu adevărat, aici.

A fost, în sfârşit, întâlnirea cu minunata carte de căpătâi Gramaticile creaţiei a lui George Steiner. Angajând nu doar cunoştinţe (un volum impresionant, interdisciplinar, holistic), ci mai ales cunoaştere (veritabilă, copleşitoare, adânc-fascinantă), volumul (fabulos, dar tradus şi tehnoredactat incredibil de slab, mai ales la pretenţiile editurii respective) dovedeşte irecuzabil adevărul - elementar, de altfel - că arta, dacă e Artă, într-un fel sau altul, conştient au ba, orientează fiinţa umană către Dumnezeu. Altfel este impostură. Mai mult decât atât, mecanismul ei fundamental, exprimarea prin vizibil a supravizibilului, funcţionează în perfectă corespondenţă cu cel prin care pâinea devine Trup, iar vinul Sânge...

O compoziţie ca Nocturna nr. 8 a lui Chopin şi un roman precum Catalina, al lui W. Somerset Maugham - ultimul pe care l-a scris, la cea mai înaltă maturitate, iar aceasta se vede, - demonstrează şi explicit, şi implicit, câtă dreptate are mai sus invocatul Steiner. În creaţia polonezului, pe care o ştiam, dar care nu mi se deschisese aşa până acum (citeşte: „eu nu mă deschisesem ei”), irumpe brusc, deşi anunţat, Lumina, spre a se retrage la fel de repede, la fel de încărcată de dor precum apăruse. În ce-l priveşte pe englez, literal nu prea aş fi de acord cu vreo câteva aspecte din scrierea sa, dar în acelaşi timp îmi vine să exclam despre ea: „Literatură, da. Mai mult de atât nu se poate!”

A fost, în sfârşit, întâlnirea cu Eminescu, publicistul. Te uluieşte, te convinge, te frige. Te scoală din morţi. De căutat, cu siguranţă că l-am şi căutat în 2016, în cadrul Taberei Foto Ipoteşti Căutându-l pe Eminescu, din 14-17 iulie 2016, care a cuprins ateliere şi un itinerariu pe urmele poetului naţional, rezultând de aici şi o expoziţie vernisată pe 15 ianuarie 2017.

Revenind, închei capitolul lecturi cu nuvela Arhiereul, a lui Cehov. Natura, specific autorului rus, este şi aici semnul delicat, simbolul subtil, dar omniprezent al unei alte lumi, superioare - cea reală, faţă de care cea materială, sublunară este absurdă, efemeră, nedreaptă, plină de durere, rătăcire şi eşec existenţial. Poate că acesta este şi rolul fundamental al fotografiei de peisaj: surprinzând lumea naturală în momentele ei sublime, să evoce - nelăsându-ne, deci, să uităm - adevărata Lume.

Cinematografic, trei sunt filmele ce mi-au trecut dincolo de retină şi mi-au intrat la inimă. Concursul lui Dan Piţa reprezintă şi el o întâlnire de mult timp dorită. Este o minunăţie, alegoric, vizual, sonor. Reiau: da, Steiner are elementar de multă dreptate. Da, Concurs de Dan Piţa: mai mult de atât nu se poate.

Celelalte două filme, nu atât de poetice, dar nu mai puţin consistente în felul lor accentuat narativ, împărtăşesc, în mod esenţial, sistemul valoric de referinţă al peliculei româneşti. E vorba de Calvary, al lui Brendan Gleeson (de care am aflat citind cronica excelentă a lui Alin Vara de pe LiterNet) şi de To End All Wars, regizat de David L. Cunningham. Merg luate împreună. Starea de fapt? Grotesca anomalie, funciară, a acestei existenţe - trebuie, deci, să „end all wars”. Soluţia? Asumarea întru înviere - dar până acolo nu se poate fără a trece prin „calvary”.

Din lumea fotografică, notez aici apariţia remarcabilului album al lui Oliver Merce, The Anatomy of Decay. Documentând viaţa oamenilor din oraşul Anina, vestigiu al megalomaniei comuniste, imaginile sunt încărcate de cel mai genuin lirism. Am certitudinea că albumul va deveni un reper de bază în fotografia autohtonă.

Am văzut multe, dar foarte multe fotografii româneşti extraordinare. Ca înzestrare, pasiune şi realizări individuale, nu avem absolut nimic lipsă în raport cu cei din alte zări.

Pe plan personal, subsemnatul a avut bucuria mai multor întâlniri ce au avut în centru fotografiile sale: cu jurnalistul Claudius Dociu, la emisiunea televizată Dialog 100%, cu publicul românesc la prezentările Cu şi despre oameni din Ploieşti, respectiv Oitzarisme Storytelling de la Bucureşti, dar şi cu publicul polonez, în două rânduri, la Wroclaw şi la Varşovia. În ambele cazuri, în cadrul a două festivaluri internaţionale de muzică, unsprezece fotografii din seria Hibernal haiku au constituit sursa de inspiraţie pentru patru cunoscuţi compozitori şi interpreţi polonezi de muzică contemporană, astfel luând naştere proiectul Haiku from Romania, realizat şi cu ajutorul ICR Varşovia. Mediul fotografic şi cel muzical s-au întâlnit, s-au contopit, neaşteptat şi sinestezic, într-o experienţă pe care nu am cum să o uit vreodată.

Revin, în încheiere, la cartea lui Steiner. Printre altele, ea tratează şi o problemă filosofică decisivă a matematicii, care m-a fascinat încă de când am auzit-o în liceu, menţionată de dragul meu profesor de matematică, domnul Emil Vasile. Anume, teoremele şi formulele atât de complexe ale acestei ştiinţe exacte sunt pur şi simplu consecinţe (tautologice) ale principiilor sale de bază ori reprezintă descrieri ale unor realităţi efectiv exterioare ei? Vorbim de o rotire, fie şi ea tot mai amplă, în cercul limbajului sau de un act autentic prin care se descoperă ceva ce există efectiv?

Am publicat, la sfârşit de 2016, o nouă carte electronică (la LiterNet, desigur), numită Într-o gară. Meditaţie în doisprezece paşi. La un moment dat, tot asamblând, sortând, alegând din mulţimea de posibilităţi combinatorice pe care mi le oferea proiectul, mi-am dat seama. Mi-am dat seama că nu, nu le inventez eu propriu-zis, ci că ele, de fapt, sunt deja acolo, că mi-au fost date, şi că eu nu fac decât să le descopăr, atunci când sunt demn de aceasta. Nu a fost nimic autoindus, ci o senzaţie la fel de limpede ca atunci când e vară, şi e cald, şi e frumos, şi cerul e de un albastru evident până şi pentru cel mai nihilist dintre pământeni.

Din 2016, anul ce s-a încheiat, cu aceasta am rămas, pe aceasta mi-am reamintit-o, mai mult decât orice. Important este ca noi să facem ce ştim că trebuie să facem. Să stăm liniştiţi, celelalte ne vor căuta ele pe noi. Să aibă însă pe cine.