Există în fotografiile lui Vlad Dumitrescu o prezență de
dincolo de materialitate. Curgerea prozaică a timpului se întrerupe și,
mângâiate de lumină, în mirabile interstiții, ies la iveală momente, stări și
trăiri ce conțin în ele destine întregi. Vizibilul se îngemănează cu
supravizibilul, pacea mângâietoare cuprinde totul. Astfel, portretele realizate
de artistul brașovean conturează, adunate laolaltă, un tip fundamental de
umanitate la care omul vremurilor noastre – atât de tehnologizat, atât de
postmodern, atât de înstrăinat de propriile rosturi – simte instinctiv nevoia
să ia bine aminte.
Marea valoare etnografică a imaginilor realizate de Vlad
Dumitrescu rezidă, într-adevăr, nu într-un demers științific programatic al
autorului, ci tocmai în interesul său primordial pentru oameni și poveștile lor.
Autenticitatea acestui demers este cea care produce, ca urmare naturală, și
valoarea sociologică a rezultatelor sale. Surprinși în intimitatea propriilor
locuințe, într-un „dincoace” spațial și simbolic legat de „dincolo”, atât pe
orizontală, cât și pe verticală, prin intermedierea diafană a ferestrelor,
oamenii lui Vlad Dumitrescu împărtășesc privitorului un interval larg de emoții,
larg, cât viața însăși. Luminii ce intră prin crucile fereastelor îi
corespunde, cel mai adesea, lumina din ochii celor fotografiați. Iar aceasta o
caută, la rândul ei, pe cea din ochii privitorului.
O fotografie bună, se știe, poate fi numită aceea capabilă
să înfățișeze nu doar cum arată o persoană, ci cum este ea. O fotografie încă
și mai bună dezvăluie cine este acea persoană în raport cu lumina – cea de
afară, dar mai ales cea dinlăuntru. Imaginile lui Vlad Dumitrescu reușesc acest
lucru cu prisosință, ceea ce îl face unul dintre cei mai importanți, în sensul
axiologic cel mai adânc, fotografi români contemporani.
Andrei Baciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu