Întrucât
interviul acordat de subsemnatul pentru Vice a fost sever redus din rațiuni editoriale, m-am gândit să îl public, în forma sa originală, aici:
1. Domnule Andrei Baciu, câteva ore
ați fost ministru al sănătății în România, cel puțin prin potrivire de nume.
Cum v-ați descurcat cu popularitatea?
Viață crudă!, popularitatea a dispărut la fel de subit cum a apărut. Chiar
și așa, am petrecut clipe de neuitat (vreo trei-patru ore, adică, întrucât apoi
m-a luat somnul, drept care m-am culcat, că era târziu), momente de poveste scrise
cu litere de aur pe filele istoriei neamului. (Meu, cel puțin.) Copaci falnici
se vor usca, fluvii mărețe vor seca, stele și constelații întregi pieri-vor
până când un astfel de eveniment mirabil produce-se-va iară... Dacă tizul meu
se limita și el, ca și mine, la a face poze, și nu la a se afla el însuși în
fața aparatului (of!), ajungeam departe. Mă rog, nu știu el, dar eu sigur...
2. Cum a pornit „Viața și
întâmplările din jurul podului de la Blejoi” [cu textul de prezentare,
aici. Pe site, integral,
dincoace.]
? Mă uit la fotografiile tale
cu acest loc, cu oamenii și întâmplările, și parcă ai deschis o criptă.
Un prieten fotograf a asemănat locul, așa cum rezultă din imaginile mele, cu
„Groapa” lui Eugen Barbu – și mi se pare o comparație absolut potrivită.
Proiectul a avut o ecloziune lentă. Aceasta deoarece am o listă (mentală
și/sau scrisă) cu o sumedenie de locuri unde mi-ar plăcea să fotografiez. Podul
de cale ferată de la Blejoi era de ani buni pe această listă, mai ales că trec
de o viață pe el, înspre Ploiești. Până într-o după-amiază friguroasă de
ianuarie, când...
3. De ce sunt alb-negru pozele? E un
moft artistic sau așa ai vizualizat scenele acelea?
Da și da. Adică, din moment ce, da, așa am simțit că trebuie redate, atunci,
da, poate fi numit un moft artistic. Dar, hei, e vorba de viziunea mea, deci de
mofturile mele. Nici mofturi artistice ca lumea să nu avem pe vremurile astea?!
4. Într-una dintre poze ești într-o
casă și în cadrul geamului vezi afară. Ce-i acolo? E locuită? Te-au primit
oamenii (și dacă da, ce le-ai spus?)?
Sigur, e o casă cu oameni înăuntru, dar cu o mică precizare: nu este o casă,
ci e de fapt cantonul de lângă calea ferată, vizibil și în alte cadre, iar oamenii
nu erau înăuntru, ci afară, văzându-și de feluritele lor drumuri. Și nu am
intrat în canton, ci am fotografiat prin geamul spart al ușii în direcția
ferestrei din peretele opus.
Serios vorbind acum, privitor la oamenii din zonă, aș putea să zic că m-au
primit, în sensul în care nu i-a deranjat deloc prezența mea „fotografiantă”. Sigur,
unii dintre ei nici nu m-au văzut (erau prea departe și prea grăbiți, așa cum
rezultă și din imagini), dar pe cei cu care m-am intersectat mi s-a părut
cinstit să îi întreb dacă nu îi deranjează că i-am pozat. Doar o doamnă, odată,
a negat timid, dar în rest absolut nimeni nu a fost nemulțumit, ba chiar dimpotrivă,
suficient de mulți s-au oprit să schimbăm câteva vorbe. Că tot era cât pe-aci
să ajung ministru, aveam de unde culege idei despre ocârmuirea țării.
5. Cât ai documentat locul acesta?
Văd poze de vara, de iarnă...
Primele fotografii au fost făcute în ianuarie 2014 și probabil am să mai
merg acolo de câteva ori. Iar apoi, la anul pesemne, voi încheia proiectul.
Adaug o precizare, dacă îmi dai voie. Deși, fie și la limită, e valabil aici
verbul „a documenta”, trebuie să afirm că documentarea, ca atitudine
fotografică, nu m-a interesat niciodată efectiv. E prea... empirică. Caut, mai
degrabă, să supra-documentez, așa cum nu vizibilul, ci ceea ce se află, tainic,
în spatele și deasupra lui – supra-vizibilul, cu alte cuvinte – reprezintă obiectivul
meu final. Tu nu m-ai întrebat, eu răspund: arta, dacă e artă, e o scară, ce
urcă spre cer, spre Dumnezeu. Altfel n-are rost.
6. Fotografiile acestea creează o
anumită stare, un amestec între melancolie și depresie. Cât de diferit e locul
față de ce vedem în ele? Ce reacții au stârnit?
Melancolie, depresie, nu știu. Însă cumva, întrucâtva, totul e îmbibat de
lumină. Așa am simțit, așa am dat (să dau) mai departe.
Nu știu nici să spun cât de diferit e locul. E drept, ce se vede în fotografii
ține de ce am ales eu să fie văzut. Iar aceasta, deoarece Fotografia e
eminamente limbajul selecției și al decupării. Decizi cum încadrezi, alegi ce
lași să intre, respectiv să rămână dincolo de limitele dreptunghiului
fotografic – decupezi, așadar, spațiu. Decizi când să apeși declanșatorul și
cât timp să intre lumea și timpul însuși în aparat
– decupezi, așadar, timp. Totul, după cum
vezi, simți și trăiești tu, fotograful.
Locul o fi diferit, prin urmare, de ce se vede în imagini. Nici nu îmi dau
seama. Dar întreb: contează?
Cât despre reacțiile stârnite, am primit suficiente cuvinte bune privitoare
la fotografii, încât să nădăjduiesc că au generat (și) reacții pozitive.
7. E pregătit Internetul nostru
pentru așa fotografii? Dar fotografia românească poate integra lejer așa
prezentare a realității?
Viața e complicată și are multe aspecte. De ce nu? De ce da? Limpede este că
fotografia românească are o sumedenie de fotografi cu adevărat valoroși. A avut
– păcat că nu sunt atât de cunoscuți precum merită –, are – o dovedesc nu doar
fotografiile însele, ci, dacă e nevoie, și felul în care sunt ele receptate în
străinătate – și nu mă îndoiesc că va avea.
8. În pozele tale pare că te-ai
conectat cu locul acesta, dar crezi că îi va simți cineva lipsa podului când se
va duce definitiv?
Podul a fost construit de nemți în al Doilea Război Mondial. Ține de mai
bine de șaptezeci de ani, probabil că va mai rezista ani buni. Deși paralel cu
el se află un pod pentru mașini, bine ar fi să i se simtă lipsa când nu va mai
fi. Nu de alta, dar pe acolo mai trec trenuri...
9. Într-un cerc restrâns de fotografi
și pasionați de fotografie ești cunoscut, dar nu ești chiar fotograful „de
Facebook”, cu mii de share-uri. Nu-ți place popularitatea? Nu stai pe Instagram?
Nu pui multe poze cu apusuri.
Fiecare cu ale sale. În ce mă privește, mi-am făcut chiar de curând cont pe
Instagram, dar am renunțat repede la el. Apusurile îmi plac. Extrafotografic,
toate, pur fotografic, cele care au ceva autentic de spus.
Popularitatea? Calitate sau cantitate? Ambele, neîndoielnic, dar numai dacă
se poate. Dacă nu, calitatea primează, evident. Chiar și așa, există suficient
de multe persoane care îmi urmăresc imaginile, iar majoritatea au venit ele
către mine, nu invers. Și aceasta nu pentru că aș fi vreun prețios (măcar asta
sper), ci pentru că așa am siguranța că oamenii simt cu adevărat că merită să
facă acest pas. Într-un fel, acesta e întreg șpilul. Să vină fix doar cine
vrea, numai pentru că vrea. Altfel, aș avea senzația că agresez omul, că îl
trag de mânecă. Share! Like! Click aici!
În plus, după cum spune și anticul proverb chinezesc, nu-i așa?, popularitatea
în spațiul virtual e un animal viclean. Dacă îi dai prea mult de mâncare, riști
să te hăpăie și pe tine. Normal că mă bucur (ca orice om care creează ceva)
când fotografiile mele sunt văzute de cât mai mulți oameni. Nu îmi fac din
aceasta totuși un scop în sine, cel puțin nu unul fundamental, pentru că ar
însemna o inversare sterilizantă a priorităților. Mai exact, mi-e teamă să nu
ajung să pozez doar ca să postez, nu invers, cum e normal.
10. Ce proiecte mai pregătești?
Păi visam să ajung și eu cineva prin vreun minister, ceva, dar, subit, mi-a
trecut... Ce să zic, cred că rămân cu Fotografia. Sper să fie și ea de acord.
Proiecte am mai multe, mari și mici. Dacă este să fie, vor fi și se vor ivi la
timpul potrivit. Click
aici!
