(Pe câmp)

Varia #9

Preiau o întrebare cât se poate de legitimă a unui copil de grădiniţă: domn’e, de ce casele se construiesc întotdeauna … afară ? :)

*

Toţi filozofii au încercat să explice lumea pe baza unui sistem ce are în centru o anumită noţiune centrală : Epicur – atomii, Platon – Ideile, Schopenhauer – voinţa, Blaga – misterul (ca să dau nişte exemple de manual) etc. Aceste demersuri (vorbesc de gânditorii a-deici) sunt juste metodologic, dar eronate principial. Îmi par asemeni unui pahar jumătate plin, jumătate, evident, gol.

Plin – întrucât posedă valabilitate metodologică prin încercarea de a cerceta totul sistemic.

Gol – deoarece efortul lor cognitiv este supus funciarmente eşecului din cauza faptului că noţiunile centrale ale sistemelor filozofice respective sunt orice altceva decât dumnezeirea. După cum, dacă încerci să demonstrezi teorema lui Pitagora pornind de la premisa că triunghiul are oricâte laturi, dar nu trei, îţi refuzi din capul locului orice şansă de a îţi atinge scopul propus. E drept, o parte din presupunere ar fi valabilă şi funcţionează deci până la un punct: triunghiul are într-adevăr nişte laturi. Problema e că are exact trei, ipoteză pe care ai exclus-o din start.

La fel, atomii sunt într-adevăr elemente constitutive ale materiei, dar nu ei au generat-o – deci nu o pot explica. Voinţa – clarifică într-adevăr o bună parte din perpetuarea instinctivă a vieţii, însă nu are cum să lămurească cum este cu iubirea ori moartea. Dacă voinţa ar fi realmente totul, ar înfrânge şi moartea. Şi aşa mai departe.

De ce cercetarea sistemică e, cu toate acestea, valabilă ? Deoarece sistemul, organizarea, ne-fragmentarismul ori ne-dezintegrarea (mărci ale demonicului) reprezintă o lege (nu cea esenţială, totuşi) a creaţiei. Creaţie însă a Creatorului.

De unde atâta siguranţă în existenţa divinităţii ? Primo: e ceva de bun-simţ. Secundo: Paul Evdokimov – „De ce vrei să îţi demonstrez eu că există divinitatea ? Demonstrează tu că nu există !” Raţionament de bun-simţ.

Varia #8 („fericirea estetică“; „Cioran, doar un prestidigitator semantic“)

Terminologia consacrată pentru a desemna efectul pe care îl are o creaţie artistică (un obiect artistic) este de a spune că respectiva creaţie produce o „plăcere estetică” în sufletul şi/sau mintea receptorului. Vocabula „plăcere” mi se pare cât se poate de neinspirată – acesta din cauza, dacă nu neapărat sensului ei denotativ, cel puţin a conotaţiilor sale, ce o plasează exclusiv în zona unui anume hedonism. Or, pentru mine unul, hedonismul echivalează cu involuţia omului la animalismul strict senzorial (ca să nu spun „cu deşănţarea orgiastică”). Exact, adică, ce arta nu are cum să fie. Prefer, deci, sintagma de „fericire estetică”.

*

Geniul lui Cioran este fragmentariul. Punctul său forte nu e mai mult decât o măiestrie de iluzionist lexical. Şi lui Cioran îi „ies” toate aceste prestidigitaţii semantice numai graţie refuzului său – de o rebeliune gratuită, de la un punct încolo – de a raţiona altfel decât fragmentar. Silogismele sale spectaculoase izvorăsc tocmai dintr-un tertip metodologic: neprecizându-şi datele de plecare, el poate combina în orice fel idei bazate tocmai pe respectivele, vag definite, date de plecare/axiome. Altfel zis, pornind de la ideea că 1+1 fac ba 2, ba 3, ba 102, fără a indica în mod clar acest lucru, ajunge în mod evident la concluzii spectaculoase.

Dacă se referă la ideea de Dumnezeu, de sfinţenie ori Sfânta Fecioară, să zicem, atunci sistemul său de referinţă implicit ar trebui să fie, holistic, întreg câmpul de provenienţă al respectivilor termeni – aici, doctrina creştină. Să luăm, la întâmplare, fragmentul următor: „Deşi ideea Judecăţii de Apoi este absolut ininteligibilă şi o provocare făţişă oricărei înţelegeri, ea constituie o categorie necesară de explicaţie a nimicului nostru”. Aici, autorul implică escamotat paradigmele a două elemente care, de fapt, se exclud reciproc: 1)Judecata de Apoi şi 2) ideea de nimic, în sens nihilist. De ce se exclud ? Judecata de Apoi aparţine funciar contextului biblic, context ce implicitează, odată cu ideea eshatologică, şi ideea fundamentală a iubirii lui Dumnezeu pentru om şi a sensului divin, teopet, impregnat vieţii noastre de către Creator. Deci în nici un caz viaţa „noastră” nu e nimic. Contradicţie.

Cioran adună mere cu pere şi se lamentează emasculat în privinţa rezultatului, rezultat ce nu are, prin definiţe, nicio şansă de coerenţă logică reală (în sens eliadesc).

(Şi succesul său incredibil în Vest relevă suficient de clar statutul autentic al mentalităţilor omului postmodern…)

Autumnalia

„Era, pe când cu veli şi alibave,
Cozimiream pe-o şaită de gopaşi.”
(Nina Cassian)

În vârf

Transfăgărăşanul - impresii în culori

Bâlea Lac

*

A văzut şi subsemnatul „Evan Almighty”, urmarea filmului „Bruce Almighty”. Deşi, ca de obicei, americanii încearcă să profite la maxim pornind de o reuşită iniţială – recte, filmul de care vorbesc nu e chiar o culme a artei cinematografice -, am reţinut de aici nişte vorbe de mare bun-simţ şi profunzime. Profunzime datorită bunului-simţ şi invers. Ideea e cam aşa: atunci când vrei să fii curajos şi te rogi pentru asta, Dumnezeu nu te face curajos, ci îţi dă oportunitatea de a deveni curajos. Când te rogi să fii mai bun, nu devii pur şi simplu, ci ţi se dă posibilitatea pentru asta: „unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe singur să zboare” (G. G. Marquez) sau „şi Adevărul vă va elibera” (Sf. Pavel) .

P.S. Recunosc, citatele nu sunt din sursele menţionate, ci din ultimele versuri ale lu’ Vali Copilu’ de Aur Minune Vijelie Fără Număr de la Craiova Salam Peşte Reynolds şî invitaţii acum şi pe sidi. :))

In blue

Varia #7

„Omul care a mers pe apă pentru simplul motiv că nu ştia că nu poate” – aşa îl caracterizează un fotograf american pe eroul filmului Being There (1979). „Omul care a mers pe apă pentru simplul motiv că nu ştia că nu poate” – superb.

*

„Fun”. Acesta e cuvântul cel mai frecvent folosit în Occident – sau cel puţin din ce se vede la televizor – pentru a califica o experienţă pozitivă. Nu „interesant”, „fascinant” ori „profund”, ca să nu mai zic „revelator”. Doar „fun”. Semn lingvistic suplimentar al frivolităţii acestor vremuri…

Varia #6

Ce Romeo şi Julieta, ce Tristan şi Isolda, ce Cântarea cântărilor, ce Din dragoste ? Iată aici iubirea în ipostaza ei (mural-)plenară: "Mamă, te iubesc, dar nu ca pe FC Petrolul !"

Butonu' de capodopere

Dacă producătorii de aparate foto se bat care mai de care să introducă cele mai fabuloase, extraordinar de remarcabile incredibilităţi tehnice – pare-se că cei de la Canon au dezvoltat un sistem care îi va permite aparatului să declanşeze exact în momentul când toţi cei din imagine zâmbesc –, de ce nu creează pur şi simplu un… buton de capodopere ? Duci aparatul la ochi, îl îndrepţi într-o anume direcţie, nu contează de fapt care, apeşi bontonu’ şi ţac!, gata cap de opera! Nu ştiu, întreb şi eu…

*

Alte întrebări existenţiale: ce ISO are ochiul uman ? Ce diafragmă şi ce distanţă focală ? Dar stabilizator de imagine ? Beţivii nu au nevoie de trepied ? Şi, în fine, de când s-a apucat tata de gătit ? :))

Flori

De toamnă

Varia #5

Pe Eminescu îl chema „Mihai” . Ce chestie...

*

În două coordonate fundamentale ale individului stă întreaga atracţie pe care o exercită jocurile de strategie. 1) Dorinţa de cunoaştere - harta este acoperită de un văl negru, facându-te să te întrebi mereu ce o fi mai încolo şi 2) dorinţa de putere: acumulezi frenetic tot mai multe armate, clădiri şi bunuri ca să îţi îngenunchezi adversarii, scopul jocului, de fapt. Restul lucrurilor pe care le faci se subordonează acestor două obiective.

*

Alpiniştii. Cred că înţeleg pasiunea nebună care îi face să se caţere tot mai sus, pe munţi, riscându-şi viaţa aşa, în mod gratuit, în aparenţă. Microbul care îi determină să facă asta îmi pare a fi unul cât se poate de profund. Escaladând marile înălţimi, ei au intuiţia/revelaţia uriaşelor culmi din propria fiinţă. Şi când tentaţia şi, mai bine, vocaţia intrinsec umană a absolutului îţi intră în sânge, când îţi dai seama că de fapt urci nu doar nişte formaţiuni geologice, ci „munţii din tine”, cum excelent zice alpinistul român Alex Găvan, atunci categoric că nu te mai mulţumeşte meschina (prin tocmai această lipsă) viaţă prozaică.

Dis-de-dimineaţă

3 noiembrie 2007
(Of, câte astfel de dimineţi ratez... dormind!)