Terminologia consacrată pentru a desemna efectul pe care îl are o creaţie artistică (un obiect artistic) este de a spune că respectiva creaţie produce o „plăcere estetică” în sufletul şi/sau mintea receptorului. Vocabula „plăcere” mi se pare cât se poate de neinspirată – acesta din cauza, dacă nu neapărat sensului ei denotativ, cel puţin a conotaţiilor sale, ce o plasează exclusiv în zona unui anume hedonism. Or, pentru mine unul, hedonismul echivalează cu involuţia omului la animalismul strict senzorial (ca să nu spun „cu deşănţarea orgiastică”). Exact, adică, ce arta nu are cum să fie. Prefer, deci, sintagma de „fericire estetică”.
*
Geniul lui Cioran este fragmentariul. Punctul său forte nu e mai mult decât o măiestrie de iluzionist lexical. Şi lui Cioran îi „ies” toate aceste prestidigitaţii semantice numai graţie refuzului său – de o rebeliune gratuită, de la un punct încolo – de a raţiona altfel decât fragmentar. Silogismele sale spectaculoase izvorăsc tocmai dintr-un tertip metodologic: neprecizându-şi datele de plecare, el poate combina în orice fel idei bazate tocmai pe respectivele, vag definite, date de plecare/axiome. Altfel zis, pornind de la ideea că 1+1 fac ba 2, ba 3, ba 102, fără a indica în mod clar acest lucru, ajunge în mod evident la concluzii spectaculoase.
Dacă se referă la ideea de Dumnezeu, de sfinţenie ori Sfânta Fecioară, să zicem, atunci sistemul său de referinţă implicit ar trebui să fie, holistic, întreg câmpul de provenienţă al respectivilor termeni – aici, doctrina creştină. Să luăm, la întâmplare, fragmentul următor: „Deşi ideea Judecăţii de Apoi este absolut ininteligibilă şi o provocare făţişă oricărei înţelegeri, ea constituie o categorie necesară de explicaţie a nimicului nostru”. Aici, autorul implică escamotat paradigmele a două elemente care, de fapt, se exclud reciproc: 1)Judecata de Apoi şi 2) ideea de nimic, în sens nihilist. De ce se exclud ? Judecata de Apoi aparţine funciar contextului biblic, context ce implicitează, odată cu ideea eshatologică, şi ideea fundamentală a iubirii lui Dumnezeu pentru om şi a sensului divin, teopet, impregnat vieţii noastre de către Creator. Deci în nici un caz viaţa „noastră” nu e nimic. Contradicţie.
Cioran adună mere cu pere şi se lamentează emasculat în privinţa rezultatului, rezultat ce nu are, prin definiţe, nicio şansă de coerenţă logică reală (în sens eliadesc).
(Şi succesul său incredibil în Vest relevă suficient de clar statutul autentic al mentalităţilor omului postmodern…)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu